În afara tuturor lucrurilor
pe căderea bastiliei
a început totul iar pe progresului s-a terminat
aici s-a murit pentru libertate
ziua şi noaptea
între pereţii interiori ai casei tale
o linişte ca un ceai binefăcător
că frământat adânc ţi-e sufletul
şi sângele de la facerea lumii încoace
doar soarele încă în nemişcare
pe ţărmul mărilor se visează frumos
poate un înger-îngeraş îţi mai dă puţin
bine
să mergi mai departe
cu o geantă în mâini
prin grâul des dintr-o
cameră goală
traversând străzile cele mai lungi
prin sângele tău sclipeşte
o lumină oarbă şi bucuria de ieri
mai are ecou peste noapte în afara tuturor
lucrurilor o piatră de moară urma unui
foc stins
viaţa
în care ne cufundăm
vrând nevrând
se întâmplă ceva
între strada riverside şi uriaşul copac de fier
crede-mă
dinspre umanitate nu se vede
nimic
poate spinarea neagră a pământului reavăn
un peisaj translucid
într-o dimineaţă ploioasă
când stai şi priveşti parada păsărilor toamna
prin fereastra deschidă
oraşul imaginea unui loc psihic.
***
O propoziţie
despre o zi în care
s-a sfârşit o tânără
femeie
un pat răvăşit
în care zac
o noapte întreagă
fără rest
nimic pe sub cedrii libanului
o cetate imaginară
cain şi abel cu câte o pălărie
pe cap
un fluture ca o lăcustă
o libelulă verde
moartea întâmplătoare a prietenului meu
maria remarque
***
pentru că e multă frică
pe partea aceasta a lumii
peste care desenezi un arbore luminos
şi pentru că mâinile tale sunt
nespus de frumoase
undeva mai încolo
curge o ploaie de vară
Dumnezeu ştie pe unde se
mai moare
când lucrurile au atins firescul
pe buzele tale se citeşte o furie controlată
la maxim
răcoarea unei siguranţe de nestăvilit
şi dintr-o dată oameni abia vizibili
pe drumul netezit cu bune intenţii
o iarbă crescută sălbatic
şi în cele din urmă
cuvintele, obiectele plate
ale unei zile ca asta
La capătul sfârşitului
ferestre bătute în cuie
cu geamurile vopsite în negru
iată ce înseamnă prezenţa bolii
a morţii conştiinţa a
toată singurătatea
în oraşul piteşti
s-a petrecut reeducarea
cea mai diabolică invenţie a istoriei
acolo am primit un bocanc în inimă
orice durere îmi spun
e infinit mai uşoară
concomitent au fost deportările
siberia morţile de fiece zi
comunismul îşi flutura cu
ardoare marele steag furia
ochii văzătorilor şi ochii nevăzătorilor
plâng
un punct între viaţă şi
moarte
undeva (acolo)
la capătul sfârşitului
un peşte de lemn
„Ca interpret şi victimă a mişcării gândirii uitând tot ce
ştiam mă simt tentat să reîncep din altă parte”
Gellu Naum
În praful albit de soare de pe marginea drumului
greieri letargici o scârbă ca de sfârşit de viaţă
zgomotul ploii nu mai înseamnă nimic
plăpânde fire de iarbă înţepenite prigorii
verzi ape
alteori se moare degeaba
o alcătuire confuză pe fond stacojiu
e melancolia
sufletul ţi-e ostil
te apasă
neîntrerupte sunt morţile noastre
între vis şi durere spaţiile neliniştite
ale dezordinii
luciul pietrei cenuşa din miercurea cenuşii
în tăcerea aceasta tot mai clară
singurul orb din oraş striga după
un peşte de lemn