poeme de Paul Vinicius

agenția imobiliară

 

azi-noapte m-am visat locuind în gazdă la un moșulică

numai spirt în sânge

cu trei căței

și încă două chiriașe

în balta albă

adică

șapte

într-un apartament de trei camere

cu geometrie variabilă

și un hol lung

la intrare

în care câinii își fac în voie nevoile.

 

m-am trezit

în aceleași condiții

hotărându-mă să nu mai adorm

decât atunci când nu se mai poate altfel

când soarele

se va lovi de lună sau am reuși

să ne reîntoarcem

în comuna primitivă

a percepțiilor noastre demografic-matafizice

 

în care și kafka ar putea fi

un bărbos optimist

 

 

 

câtă liniște

 

stau și mă uit în liniște la oamenii dimprejurul meu:

 

care cu munca lui din care curge plictiseala

care cu acel repaus absurd

mai mult abstract

care cu basca albastră a cerului acoperindu-le ochii

și toți – absolut toți

capsulați înăuntrul gândurilor lor

singuri

cu numai ei

singuri cum numai ei știu să fie

aseptici

îmbrăcați în zidurile groase ale unei interiorizări

etanșe.

 

dacă ar apărea acum o păpușă mecanică

pe care să o și iubească

care să le facă dormitoare cuprinse de iederă și inimi zgomotoase

și să le toarne asfalt

până în oraș

prin pădurea ondulată de primăvară

și luminată de cântec de păsări

 

ar fi perfect.

ar fi toată viața lor.

 

parcă numai eu văd cancerul urcând din copac în copac

cu dexteritatea unei veverițe

șamponând cerul

în culorile prelungi și grave ale toamnei

ca o roșcată aplecându-și părul peste clape

chinuind negrul unui pian.

 

îmi aprind o țigară

proptindu-mă în fumul ei albăstrui

dorindu-mi să nu mai văd nimic

însă ochii

nu mă ascultă

și nici creierul

dacă aș reuși totuși să-i închid.

 

stau și mă uit în liniște la oamenii dimprejurul meu

și o foarte mare pace

(aproape reptilă)

mi se așează

lent

 

pe inimă

 

 

 

ce știi tu?

 

la tine e simplu:

bei un pahar de vin și pleci

la culcare

 

în timp ce carnea mea devine o anatomie apăsătoare

în care trei puștoaice își răcoresc picioarele

în mine

ca într-un pârâu de munte

 

și din trei ceruri deodată

începe să plouă

 

iar orașul se dizolvă

ca o jumătate

de pătrat

de zahăr cubic

în timp ce vinul roșu e cu mult mai singur decât mine

 

așa că te întreb din nou:

 

ce știi tu?

 

 

 

chiar dacă inima ta este

dintr-un oțel mai tare

 

câteodată nu sunt decât un automobil nervos

care se-nfige-n zidul casei tale

făcându-se

terci.

 

nu-i așa că și ție ți-ar plăcea

să ai un înger păzitor

în

cimentul casei tale?

 

mai ales seara

când bunica ar uda mușcatele

cu lacrimile ultimului serial brazilian iar ele

nu ar zice

 

nici pâs.

 

iar pe deasupra casei

o lună cu coviltir

ar trece

mai neauzită decât o gaură neagră

în care deja

 

rătăcit

de vreun an

 

cireșul buzelor tale

 

 

 

cum era/ eram –

atunci

 

sângelui meu numai ea mai îndrăznea

să îi vorbească

pe nume.

 

(în șoaptă)

fără să o muște.

 

iar când a plecat

nu mai aveam nici ziduri

nici zaruri

nici străzi

sau uși

 

ca să nu mai vorbim de case;

 

numai un gând

foarte întins

pe care nici măcar un mergător pe frânghie

nu s-ar fi dat în spectacol.

 

pentru că pe lapte și miere nu poți călca

fără să te doară

cel puțin

 

ziua următoare

 

sau marea de dedesubt

 

sau orașul pe care-l țineai

într-o cutiuță

de lemn

 

ca să-ți amintească de bunica