Rockstar

[fragment de roman]

de Cristina Nemerovschi

Be true till the end.

Asta stătea scris, cu cerneală neagră, pe antebrațul meu stâng.

Oamenii iubeau tatuajul ăla. Gagicile care mă agățau țineau morțiș să-și plimbe degetele reci de-a lungul lui, sau, mai târziu, să-l lingă cu limbile lor catifelate, străine și umede, ca ale cățeilor pe care îi mângâiam întotdeauna pe stradă. Toți mă întrebau în interviuri de semnificația lui și de fiecare dată inventam altă explicație, având grijă să fie mereu ceva haios, care să-i facă să izbucnească în râs și să nu meargă mai departe. Nu spusesem nimănui –  doar Alice știa, fiindcă fusese acolo – când îl făcusem și cu cine. Nu eram pregătit să vorbesc despre asta.

…and laugh each day.

Antebrațul drept pe care era tatuat asta, mâna pe care o ținusem de mii de ori împletită cu a mea, în așa fel încât tatuajele noastre, împreunate, continuate, să pară un întreg, ceea ce și erau, la fel cum eram și eu cu el, Storm & Fire forever, antebrațul ăla se descompunea încet sub pământ. De patru ani, o lună și câteva zile. Era rece, părăsit, uitat. Mai mult decât orice, nu mai era viu, nu mai era aici, cu mine, și nimic din ceea ce trăisem în ultimii ani nu-mi dădea vreo speranță că aveam vreo șansă să trec într-o bună zi peste asta.

Eram singur.

În fiecare clipă acum și de azi înainte, pentru totdeauna.

Brusc, hotărăsc să încep cu Murder, pe care o cântăm de obicei la mijlocul setlist-ului. Evident, iese haos, Fraierul începuse deja să bată o cu totul altă piesă, Tixx e nedumerit și ofuscat, Bubu e singurul care merge cu mine, prinde din zbor firul și pare la fel de mulțumit cum ar fi fost și dacă am fi început așa cum stabilisem când făcusem un minim plan al turneului. Tixx mă privește de parcă vrea să mă bată. Publicul însă trăiește totul la intensitate maximă, i se pare că am improvizat, că suntem geniali, că asta fac adevărații artiști. Și probabil că are dreptate. Asta facem. Asta fac eu.

Mă simt oarecum mișto în seara asta. La finalul lui Murder, mă urc pe boxele cocoțate la doi metri și ceva deasupra scenei și sar de acolo. Gestul care o exaspera pe Alice, care prezisese că într-o noapte aveam să-mi rup gâtul. Dar nu asta e noaptea aia, fizic sunt încă întreg. La a doua piesă, îmi trece prin cap să fac un stage diving. Evident, publicul e iar în extaz. Simt mâinile lor cum îmi ating corpul și am din nou senzația aia de deja vu, o să mă apuce imediat disperarea, scârba, îmi amintesc de primele noastre concerte, cum săream pe rând în mijlocul publicului, el cu chitara, și în jurul lui se făcea un gol pentru a putea să-i lase spațiu, și să poată fi filmat, în timp ce plutesc și cânt îmi dau seama că nu va mai fi nimic la fel și că eu până la urmă n-o să-mi revin niciodată. Că nu pot lupta, nu cu adevărat, pentru că nu vreau să fiu puternic și să uit, nu vreau viitorul ăsta singur, în care doar eu să am parte de ceva la care visasem împreună. Nimic nu e corect, mă gândesc și, imediat cum mâinile lor mă poartă înapoi spre scenă, mă prind că rahatul ăsta de pe fața mea nu e transpirație, sunt lacrimi.

În timpul piesei care vine, mă întorc la un moment dat cu spatele spre public și mă piș într-una din sticlele cu apă pe care ni le-au dat organizatorii, una pe jumătate goală. Singurul care pare că nu-mi observă gestul e Tixx, foarte concentrat pe chitara lui. În timp ce-mi trag fermoarul, mă gândesc că acolo, sub reflectoarele alea, putea să stea acum Fire, putea să fie în continuare el acolo, iar eu să fiu fericit, să simt că am totul. Să aibă sens tot ce fac acum, viața mea în general. Las baltă piesa chiar în mijloc, publicul e în delir, mă dau jos de pe scenă și mă duc în cămăruța unde mă machiasem și mă îmbrăcasem, acolo unde este încă șoricelul Ioana, în seara asta fără ochelari, și trolerul lăbărțat din care se preling hainele mele negre. În timp ce sala îmi zbiară numele, mai desfac o bere și o dau pe gât. Ioana se apropie de mine și zice timid, cu ochii plini de lacrimi:

• Ai fost superb, minunat, magnific!

Îmi trece prin cap să-i spun că e o proastă și să nu mai vină niciodată în backstage, să uite de mine, să stea cuminte ca oricare altă fană la rând pentru autografe și poze. Dar nu fac asta, ci o sărut. Ni se amestecă lacrimile.

Mă întorc pe scenă, publicul urlă, fericit. Încep piesa preferată a lui Alice. Despre care credea că am compus-o pentru ea.

“All I could

Think of

Was you

Coming to me

Seeing me

Touching me

Kissing me

Licking me

Biting me

Hurting me

Fucking me

Freeing me

Loving me”

O puștoaică frumoasă, cu părul mov și multe piercing-uri, leșină în primele rânduri. Bodyguarzii o iau pe sus și o duc într-o parte a scenei, unde o pălmuiesc și îi toarnă apă pe față. Văd asta ca prin ceață și abia atunci îmi amintesc că ar fi trebuit să dea drumul la fum pe piesa asta, habar n-am ce căcat s-a întâmplat. Pe urmă mă prind: piesa mai avea un vers. Chaining me. La Chaining me, ăia trebuiau să dea cu fumul. Dar sărisem peste versul ăla. Îi fac un semn lui Tixx că e ok și așa, el îmi arată degetul mijlociu. Publicul e în delir.

Ajungem la penultima piesă, cineva aruncă pe scenă un pet plin cu bere, bodyguarzii se apropie de scenă ca să-l ia de parcă ar fi otrăvit, îi fentez, mă duc în cealaltă parte, lângă Bubu, dar pe gât berea și o ridic în semn de noroc către fani, lumea urlă și bate din picioare, alte două gagici leșină, sunt scoase din rând. Beau ce beau, după care încep să mă târăsc pe jos, încercând să evit să-mi agăț pantalonii de piele în cuiele cu care e prinsă scena.

Ajungem și la ultima, am mai păstrat două pentru bis. Nu o termin, îi las pe băieți să facă un outro instrumental, mă duc din nou în camera cu șoricelul, cu gândul să, nu știu, poate s-o mai sărut o dată, îmi rămăsese pe limbă gustul ei de gumă cu fructe, dar acum șoricelul nu e singur, pe trolerul închis tronează o gagică superbă, cu pielea albă și părul negru lung până la coapse, cu un corset roșu și o fustă din plasă, cu ochii încercuiți cu negru și mov de parcă ar purta o mască venețiană, cu buzele de culoarea sângelui uscat, cel puțin de culoarea sângelui lui uscat, din după-amiaza aia însorită, plină de turiști, “Bună, Alice”, îi zic, ea vine și mă pupă, șoricelul înlăcrimat oftează trist.

• Ai fost genial, zice Alice, în timp ce ne sărutăm.

Publicul urlă că vrea bis, aștept puțin, ținând-o de mână, Ioana încuviințează și ea, da, da, ai fost genial, le las și mă întorc pe scenă, cu o bere în mână. Toți îmi scandează numele, Tixx mă privește de parcă vrea să mă omoare, de data asta îi arăt eu degetul mijlociu, fanii urlă fericiți.

La a doua piesă, finalul finalului, mă urc din nou pe boxe și mă pregătesc ceva mai mult înainte să sar, prelungind suspansul. Mă gândesc la Alice, care urmărește show-ul și la cât o oftică pe ea gesturile astea extreme, în care pot să mă fac pulbere. Când sar în sfârșit, îmi dau seama că mi-am luat prost avânt încă dinainte să aterizez. Nu mai nimeresc marginea scenei, ci primele rânduri ale publicului. Dau cap în cap cu un fan și ne prăbușim amândoi. El se dezmeticește primul și îmi întinde mâna, mi-o strânge fericit.

• Marfă concert, Storm!, îmi zice.

Mă urc dintr-un salt înapoi pe scenă, piesa e drept că s-a terminat cam brusc, dar nimeni nu are plângeri de făcut, toți sunt în extaz, ne fluieră și ne aplaudă minute bune. Îl iau pe Fraieru de mijloc, Bubu mă ia pe mine și ne înclinăm în fața fanilor. Tixx stă retras, bagă un solo anemic de chitară.

Ne sting luminile. Cobor, dau să mă duc spre coada formată pentru autografe și poze, când o tipă foarte înaltă mi se bagă în față și-mi spune că e de la un post TV și vrea să-mi ia un interviu. Ok, îi zic, dar îi propun ca în timp ce mă filmează și răspund întrebărilor să semnez și tricourile și CD-urile oamenilor care stau la coadă. Bineînțeles, zice tipa.

• A fost un show ex-tra-or-di-nar! Cred că nu greșesc când spun că ne-a amintit tuturor de anii de glorie ai rockului, cu scene pline și showmani carismatici… Numai că voi ați avut și un touch modern, actual, motiv pentru care și ați avut un public atât de numeros în seara asta. Vreau să te întreb, Storm, de unde găsești energia pentru a da totul pe scenă?

În timp ce mă pregătesc să-i răspund lunganei, o văd pe Alice, cu părul negru și lung dat pe spate, cum iese din cameră și se așază și ea în apropierea mea, dirijând puștanii care s-au așezat la rând, în așa fel încât să nu blocheze barul. Mă gândesc că i s-ar fi potrivit de minune o carieră ca matroană de bordel și, cu imaginea asta în minte, uit întrebarea reporteriței. Încropesc un răspuns despre cât de tare ne distrăm noi pe scenă. “Cât timp o să ne mai distrăm, probabil o să mai facem nebunia asta, o să ridicăm sălile în picioare, distracția e totul, nu poți fi tu atunci când nu te simți bine făcând ceea ce faci”, îi spun, iar gagica îmi arată zâmbetul ei larg, și dinții îmbrăcați în porțelan de un alb imaculat. Îmi trece prin cap să-i propun să vină cu noi la o bere, după. Văd privirea încruntată a lui Alice, cu siguranță e cu capsa pusă fiindcă am sărit iar de pe boxe.

• Tu compui piesele și scrii și versurile pentru Hurricane Inside. Care sunt sursele tale de inspirație?

Mi-e lene să dau un răspuns serios, lung și complicat. Pentru că până la urmă poate că nimănui nu-i pasă. Așa că îmi dau doar părul la o parte de pe ochi, cu o mișcare a capului, și îi răspund: “Tot ce trăiesc, oamenii pe care îi cunosc, chestiile care mi se întâmplă.” Femeia pare extraordinar de mulțumită, le face semn colegilor să ia un prim-plan cu mine. Știu că arăt ca dracu’, că am dermatograful întins peste tot pe față, și că asta mâine va avea drept consecință alte sute de mesaje de dragoste în inbox-ul meu.

Mă întreabă pe urmă dacă sunt obositoare turneele, îi răspund că da, sigur că sunt, dar ne și distrăm, și e o bucurie pentru noi să fim acolo unde ne vor fanii, două gagici din rândul pentru autografe aud faza și încep și urle fericite, Alice vine în fața mea și zbiară “să nu mai faci asta niciodată, puteai să-ți spargi capul, în pula mea!”, femeia cu interviul e panicată că va trebui să scoată înjurăturile, și chiar când mă pregătesc să răspund la următoarea întrebare, care e ceva despre cum îmi explic că am ajuns rockstar chiar și în România, unde se ascultă altă muzică în mainstream, îl observ pe Tixx, care vine spre mine cu o falcă-n cer și una-n pământ. Mă gândesc că vrea să-mi reproșeze improvizațiile mele, care sunt făcute întotdeauna pe cont propriu, și uite că din cauza asta am futut fumul, o să spună Tixx, și încep să râd imediat, dar nu pentru că Tixx are o față foarte serioasă, și nu pentru că dă atâta importanță fumului, nu doar de asta, ci mai ales fiindcă ține în mâna una din sticlele de apă minerală la un litru, culeasă de pe scenă. Fix aia în care mă pișasem eu în timpul concertului. Lichidul din interior e ușor gălbui și bănuiesc că e cam cald, dar n-am idee dacă asta îi va trezi vreo suspiciune lui Tixx, care pare cu nervii întinși la maximum.

• Care ar fi idolii tăi, Storm, din domeniul muzical?, mă întreabă reporterița, și mă pregătesc să vorbesc despre Lola, deși nu-mi vine prea uș

În general, o păstrez pentru mine… Numai că nu apuc să mai zic nimic, că Tixx sare fix în fața camerei de filmat.

• Bravo, bă! Să-mi bag pula, e concertul tău, așa?! Numai al tău, coaie?! Nu e și al nostru, nu noi ne-am rupt degetele la repetiții și am vorbit cu organizatorii și am aranjat totul, să vii tu, coaie, așa ca picat din cer și să-ți bagi pula în tot, eee?! De ce pula mea te apuci să faci numai și numai ce te taie capul, morții mă-sii! Să-mi bag pula, Storm, e ultima oară, ultima, mă auzi??!, zbiară el, spre disperarea femeii căreia i-a stricat interviul, și duce sticla la gură, să se răcorească.
• Nu, îi zic eu, nu e apă…, dar e prea târziu.

Tixx ia o gură sănătoasă, o înghite, mai ia una și abia atunci se prinde că e ceva în neregulă și o scuipă pe cizmele reporteriței, care se dă cu un pas în spate, oripilată.

• Ce pula mea?!, face Tixx.

Gagicile de la coadă au văzut faza și sunt leșinate de râs.

• Am vrut să-ți zic, îi explic lui Tixx, ridicând inocent din umeri.

Tixx mă privește cu ochii ăia care scapără ură, așa cum o face mereu și-n concert.

• Ce căcat e apa asta, are gust de pișat, zice Tixx.

Tipele de la coadă sunt pe jos de râs.

• S-a pișat Storm în sticla aia! În concert!, îl lămurește o roșcată frumoasă, care-mi amintește de… dar mai bine să nu-mi amintească de nimic.