traducere: Dan Caragea
Doamna de Brabant
lui Alberto Osório de Castro
Un evantai de pene glorioase,
În mâna-i cu sclipiri de briliant,
Inele de pietre prețioase
Dau strălucire Doamnei de Brabant.
În jilțul cu spătarul aurit,
Ascultă cum baronii-o măgulesc.
E noapte; și, sub cerul amuțit,
Inimi și iasomie înfloresc.
Episcopul recade în visare.
Doamne vorbesc de aur și toalete
Serbări se pun la cale,-o vânătoare
În moda gotă: în sunet de trompete.
Însă Ducesa-i tristă. Amarul dor
Învăluie-al său chip c-un văl sever.
Sub lună apa plânge la izvor…
Privighetori aminte-aduc de cer.
Spune legenda că Satan purtând
Armura-i dintr-un singur diamant,
De tainica-i iubire, cutezând,
Vorbi Doamnei Ducese de Brabant.
Când luna bate-n ape, l-au zărit,
Ca soarele, marmorean, livid,
Cântând pe strune doru-i chinuit,
În noapte, când garoafe se deschid.
Iar pe mătasea cu luciri pestrițe
A evantaiului ducal, deschis,
Satan cântase negrele-i cosițe
Și ochii ei adânci ca un abis.
Însă ducesa-i tristă. Amarul dor
Învăluie-al său chip c-un văl sever.
Sub lună, plânge apa la izvor…
Privighetori aminte-aduc de cer…
E sigur că sublima damă,
Că palida Ducesă de Brabant,
Are-un copil hidos – cumplită dramă:
Tatăl se plimbă-n beznă, obsedant.
E-un fiu hidos cum nu s-a pomenit!
Ghebos, pocit, rahitic, anormal,
E tot diform, ciudat și nedorit,
Cu păr de fiară, urlet de-animal!
Pare-nrudit cu un mistreț sau urs –
Ce hidoșenie neomenească…
Zadarnic vor baronii cu-un discurs,
Fruntea Ducesei s-o mai descrețească.
Ducesa-i pururi tristă. Amarul dor
Învăluie-al său chip c-un văl sever.
Sub lună plânge apa la izvor…
Privighetori aminte-aduc de cer…
Dar monstrul a murit. Pe sub arcade
Serbări răsună, – al dansurilor ropot.
Râd nobilii, târgoveți sub colonade.
Chiar tatăl râde-n dăngănit de clopot.
Râd toți călugări la mânăstire.
Râd târgoveții oacheși, la corvoadă.
Râd preoți la mormânt, ce izbăvire!
Râd nobilii și trecătorii-n stradă.
Râd domni, baroni, cu brațul ridicat.
Râd doamnele și saltimbanci deodată.
În hohot, râde ducele-n palat.
Doar mama-și plânge monstrul-îndurerată…
Iar pe sicriul monstrului hidos,
Fără-ncetare, singură jelește.
Dezmiardă avortonul blând, duios…
Așa urât cum e, mama-l iubește!
Doar ea își plânge mortul! Al său dor,
De jale,–i smulge-un țipăt surd stingher.
Sub lună plânge apa la izvor…
Privighetori aminte-aduc de cer… (111-114)
Eu sunt un vizionar, un înțelept hulit
Am auzit simfonia culorilor
Eu sunt un vizionar, un înțelept hulit,
Viața-mi petrec țesând și desfăcând himere,
În timp ce marea naște un monstru smălțuit,
Și Domnul primăverii dă verdea-i mlădiere.
De tot ce mă-nconjoară nu sunt ademenit
Și rătăcesc străin mereu, din alte ere,
Poate semnata-am pactul, ironic, întocmit,
Dar nu mai știu în care, nebănuite sfere.
Nici spada Teoriei, nici crâncena Gândire,
Nu au putut ucide ce-a fost cândva simțire,
Sunt îmbătat de soare, în zori e armonia…
Iubirilor trecute fiind pradă-adeseori,
Eu caut pretutindeni doar muzica-n culori,
Și în vopseaua florii găsit-am Melodia. (114-5)
Culoarea nălucește! Și roza-i ca o Liră
Roșul trebuie să fie ca sunetul unei trompete.
UN ORB
Culoarea nălucește! Și roza-i ca o Liră,
O Liră de pe vremuri, demult împodobită
Cu antice ghirlande; în nunta-atunci sfințită,
Culoarea ce ne-aține și nota se uniră.
Dacă-n pământ ivită, o floare nu inspiră,
Camelia-i teatrală, prea albă, plictisită
Prin aer trece-ades o notă rătăcită
Precum culoarea moartă a florii ce expiră…
Sunt plante ideale-n divina lor cântare,
Oboiului surori, de-o seamă cu chitare,
Sunt gemete-n albastru, suspin în violet…
Magnolia e-o harpă eteric parfumată.
Iar cactusul, cu floarea aprinsă,-nsângerată,
Cu note marțiale, el sună-a clarinet.