Afară din sertar

(egoZaur)

de Sorin-Mihai Grad

Aveam șapte ani și ceva când mi-am notat primele versuri pe care le compusesem. Le-am arătat doar părinților, care bineînțeles c-au fost încântați de isprava mea. Încurajat de reacții am scris și altele și, cu diverse intermitențe, am continuat să o fac, însă de prin adolescență am evitat să-mi împărtășesc și altora producțiile. Măcar să încerc aș fi putut, profesorul meu de limba română din gimnaziu era un poet publicat, un coleg de clasă scria poezii în revista liceului, iar în orașul meu apărea o revistă literară importantă. Aș putea spune că n-am simțit nevoia s-o fac sau invoca teama de a-mi fi ridiculizate rimele, cred însă că era vorba mai degrabă de faptul că nu-mi doream să se știe despre mine că scriu versuri. Deși n-am avut niciodată o părere proastă despre scriitori, chiar din contră.

În timpul facultății un prieten mi-a găsit niște versuri rătăcite între cursuri și le-a expediat unei reviste care avea și o pagină literară. Peste câteva săptămâni un coleg de cămin m-a întrebat dacă despre mine era vorba. Prima mea reacție a fost să neg, însă la cum mă îmbujorasem nu aveam cum fi crezut, așa c-am recunoscut că eu eram autorul. M-am așteptat la reacții zeflemitoare, însă cei care n-au fost impresionați au rămas indiferenți la preocupările mele extracurriculare. Iar întrebării dacă fără ajutorul prietenului căruia i-am împrumutat cursurile aș fi ajuns să am azi un volum de versuri cu numele meu pe copertă nu știu ce răspuns să-i dau. Aș fi apelat oare la pseudonime ca să-mi văd textele publicate sau poate că le-aș fi adunat pentru o eventuală operă postumă?

În afară de versuri am scris și publicat și câteva bucăți de proză, însă când m-am apucat de un roman iar n-am spus nimănui. Va mai dura ceva până ce-l veți putea citi în întregime, însă am decis să nu-i mai țin secretă existența. E un experiment și pentru mine, nu știu cum voi reacționa după ce primele fragmente din el vor ajunge publice, și nu mă refer aici la eventuale reacții negative.