(jidovul rătăcitor)
de Paul Belce
În micul orășel din Nord luminile se sting una câte una. Furtuna prelungită din ultimele zile a răvășit comunitatea de pescari și familiile lor. Cei care au apucat să plece pe mare s-au pierdut, telecomunicațiile au fost întrerupte, și doar sfârșitul urgiei îi va ajuta pe cei rămași să localizeze epavele și să-și îngroape tragedia pierderii adânc în suflet.
Nimeni nu doarme. E firesc, ziua boreală aruncă o lumină lăptoasă în încăperi, iar oamenii se zvârcolesc în așternuturi. Putem să ne imaginăm cu ușurință, noi cei din Sud, că nimic notabil nu se petrece într-un orășel pescăresc situat la extremitatea emisferei nordice. Dimpotrivă. Mințile febrile răscolesc nenumarate posibilități, însă niciun cuvânt nu iese de pe buzele acestor oameni dezobișnuiți să se adreseze semenilor, aplecați înspre inacțiune, letargie și epuizare, aceste plăgi ale marilor pustietăți înghețate.
Va fi de vină pentru această situație toxicitatea gândurilor aproape palpabile care au rezonat în comunitate și s-au întors reverberate de pereții lipsei de comunicare. Fiecare îl ura pe celălalt și a lui proximitate, și îl percepea ca pe o mare dorință deopotrivă. Sau cel puțin așa era înainte de furtună.
“Ce-ar fi dacă Jan al meu…”, “ Unde să mă duc ca să…”
Astfel, cu timpul, toți și-au proiectat existențele sub forma așteptării unui eveniment izbăvitor, de genul unei aurori boreale nemaivăzute, care să-i transfigureze, să-i ajute să redevină translucizi și stăpâni pe sine.
Și evenimentul s-a petrecut, numai că nu a fost cel așteptat de către comunitate. De fapt, niciodată nu primim ceea ce așteptăm. Câteodată e mai bine, câteodată e mai rău. Iar această congruență dintre ceea ce se întâmplă și ceea ce ne imaginăm o numim viață și o transmitem urmașilor noștri, ca să se scalde în aparenta ei absurditate și să îi descâlcească firele care duc de la om la om înnodate de atâtea interacțiuni, pe o planetă mică numită Pământ, sau mai simplu, casă.