[Oliviu Crâznic, Ceasul fantasmelor, Ed. Crux, 2015]
de Ștefan Bolea
Oliviu Crâznic (n. 1978), autorul romanului cult … Și la sfârșit a mai rămas coșmarul (Editura Vremea, 2010), una din primele încercări (neo)gothice din literatura noastră, revine în 2015 cu Ceasul fantasmelor (Editura Crux), un volum de proză scurtă, în care întâlnim subgenuri variate și multiple ale literaturii fantasy (dark fantasy, steampunk, planetary romance, conform prefațatorului său, scriitorul Șerban Andrei Mazilu). Trebuie menționat chiar de la început că autorul Coșmarului excelează nu numai în proză, fiind (re)cunoscut ca teoretician și critic literar, deținând rubrica Studii fantastice din revista electronică EgoPHobia.
Comparat chiar de la debutul său cu Lovecraft, Poe și Baudelaire, Crâznic se remarcă în primul rând ca un stilist deosebit. Povestirile sale, finisate asemenea unor bijuterii din care nu lipsește o tușă de unheimlich (mai degrabă sublime decât frumoase), oscilează între manierism și rococo (folosesc acest termen cu admirație). Aș compara, din perspectiva atenției pentru detalii, a ornamentației strălucite (și în principiu deloc superflue), a decorativului care oscilează amfibolic între arhaism și neologism, volumul Ceasul fantasmelor cu Asamkirche din München.
Nu este de mirare că O. Crâznic este atât de popular și are fani atât de dedicați: înainte de a crea povestea (care de cele mai multe ori nu dezamăgește), scriitorul născut la Lupeni inaugurează un fel de literarische Raum, un teritoriu specific, pe care nu-l găsim la altcineva în literatura noastră contemporană. Te duci la Crâznic, ca la Poe sau la Cioran, pentru că ești dependent de o anumită atmosfera și – mai mult – de un anumit parfum stilistic, a cărui complexă formulă sălășluiește în id-ul prozatorului. Iată o mostră paradigmatică:
„Necunoscutele sunt căile Domnului. Ale diavolului și ale lui Moros, la fel.// Boala își alesese sălașul putrid și dezolant în murii coșcoviți ai palatului falnic odinioară, puroind de acum trivial peste lichenii crescuți răpănos sub zid. Hulpav, pe cerul mortifer, croncăneau paserile hoitare. Nici un oștean al seniorului nu păzea marea poartă desferecată, deschisă lubric pe jumătate, drept invitație la un vals obscen. În alte vieți, un zâmbet cald, feciorelnic, zâmbetul stelelor. Nimeni în turnul străjii. Cuștile câinilor, deteriorate și goale. Zăpada în curtea pietruită cu marmuri romane pirotea, neprimenită, de evuri.// Palatul ducelui Alier de Arras era deșert.” (25) Stilul nu este numai ornamental ci și epistemic, fiind dificil de procesat pentru un lector mediu. În ciuda splendorii luxuriante, Crâznic nu este străin de o anume asceză, de o rigoare abisală, ce îi permite să-și adape proza de la izvorul oniric.
O constantă tematică Ceasului fantasmelor este o explorare temeinică a arhetipului animei (Lenore Arras, Pivnițele palatului Charron, Transport periculos, Ellen Lee, etc.). Însângerată, luna – din punctul meu de vedere cea mai reușită piesă, alături de Trecătoarea – reprezintă o sintetică incursiune în terenul arhetipului contrasexual, în „Eva interioară” a bărbatului.
„Nu vă uitați la ia … altfel o să vă fure inima.// Ia. Nu ea. Asta spusese localnicul. Și, într-adevăr, fata lua inimi.// Am ridicat pumnalul și mantia și alunecă de pe umeri și am scăpat arma când zeița mă îmbrățișă caldă și goală și îmi șopti vorbe vrăjite la ureche. Șocul veni totuși abia simțit, și când se trase în spate zâmbind eu am rămas clătinat pe picioare, cu cadavrele putrezite și moi lovindu-mi-se lin de genunchi.// În mâna cu unghiile delicate și lungi, ia ținea o inimă însângerată și roșie care bătea încă.” (53)
Fiica Lunii, din punct de vedere simbolic o divinitate htoniană care înfățișează – printre altele – fertilitatea, care iubește omorând (ne amintim de conexiunea romantică a LiebesTod-ului), care conjugă raptul cu specificul feminin (ia cu ea), este o personificare autentică, periculoasă și charismatică a arhetipului menționat. „Ia ținea o inimă însângerată și roșie care bătea încă”: imaginea sufletului (anima) se hrănește cu inimi (o nouă conjuncție, cea dintre sufletul metafizic și cel material: psyché – kardía).
În încheiere, aș menționa că povestirea Tempus fugit îmi amintește de Strania moarte a profesorului Antena de Mário de Sá-Carneiro, Imora de filmul Predestination iar izbutita Spiridușii albi de serialul Supernatural. De altfel, proza lui Crâznic are un imens capital cinematografic prin narațiunile sale tensionate și deznodământul deseori ambiguu. Mai mult, aș vrea să observ propensiunea autorului pentru filosofie (dincolo de cea pentru ocultism), ceea ce nu poate decât să adauge un plus de semnificație operei sale multiple și fascinante. „Când vremea e rea și locul e rău, clipele trec toate deodată și seamănă teribil una cu alta. Astfel, nici măcar veșnicia nu durează mult” (151-2).
#
o variantă anterioară a acestui text a apărut pentru prima dată în Revista Mozaicul