Trei iezi

de Radu-Ilarion Munteanu

Unii dintre voi, care aţi plecat mai târziu, sau care n-aţi plecat, poate vă amintiţi, deşi ar fi mai sănătos să uitaţi. Alţii, care au plecat mai demult, nu ştiu aproape nimic. Eu, povestaşul de serviciu, deşi ştiu că e mai sănătos să alungi din minte toate gândurile şi sentimentele negative, sunt obligat să fiu coerent. După ce am afirmat că între individul uman şi ce scrie el există simultan, independent şi legătura intimă, structurală, şi cum m-a pus drakku (cine altcineva?) să scriu odată o povestire intitulată Ţin minte totul, ştiu că m-am condamnat la a fi un răboj viu, pe care scrijeliturile dor. Neamţul cel mititel, care-mi tot ascunde lucruri, cum drakku-l cheamă, aha, da, mulţam, Herr Erzherzog Alzheimer, m-ar putea exonera de condamnare. Adică m-ar elibera cumva. Dar ar fi o libertate parşivă. Precum libertatea doagelor unui butoi pe care cercurile de tablă care le ţin articulate le apasă şi s-ar dori libere. Comunicând butoiului însuşi dorinţa de a se simţi şi el liber. Numai că, dacă iei un ciocan (da, dacă eşti nicovală, rabdă, dacă eşti ciocan, loveşte, spune Anton Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb, traducându-l în dulşea limbă românească pe Benjamin Franklin), aşadar, dacă iei un ciocan şi o daltă şi îndepărtezi cercurile, atunci elibereză-i doagele de strânsură. Butoiul se simte şi el eliberat de strânsură. Dar ăsta e ultimul lui sentiment, şi nu putem fi siguri că are timp să-l resimtă. Căci… nu mai e butoi. Nu mai e el. Aşa că, stimate Herr Erzherzog Alzheimer, ştiu că sunt pe lista de vizite a domniei tale, dar cu puţină şansă mă duc, plec puţin, înainte să-mi vină rândul. Îţi cer privilegiul să fiu conştient când… plec puţin. Când o fi să fie. Cât mai târziu.

S-o luăm deci de la pa’şopt. Aveţi puţintică răbdare. În 75 i-am tras preşul de sub cizme marelui preten de la răsărit, profitând da miopia cu care au refuzat clauza (naţiunii celei mai favorizate, nota povestaşului) şi le-am ciordit clauza rămasă fără pretendent. Eram pe val, la pregătirea conferinţei de la Helsinki am valorificat à outrance condiţia unanimităţii şi am forţat adoptarea unor principii în fond rezonabile, ridicând tensiunea marelui frate, apoi în ’77, cu tot cutremurul, s-au mărit spectacular salariiile, culmea, cu acoperire în piaţă (eram aşa de încântaţi că osul pentru ciorbă căpătase o bucăţicuţă de zgârci pe el, că n-am dibuit manevra de a limita numărul de semnături pe carta 77, un an mai târziu am rămas pe spate când, la târgul anual de produse ale economei interne am completat un chestioar sociometic corect, ce mai, peste încă un an am căpătat o sâmbătă liberă odată pe lună.

N-a ţinut mult. Din ’80, când pingelică a regretat că muşcase în chestia cu clauza, că făcea şi el tensiune când visa că-i sufla oarecine în ciorbă, de a început să vândă evrei şi germani cu bucata. În ’82 au crescut brusc preţurile, anulând dintr-un condei creşterile de salarii de cu 5 ani în urmă şi totul a început să se raţionalizeze. Nu atât zahărul şi uleiul, nu atât abonamentul la aprozar, de care am avut şansa să aud la timp şi viteza de reacţie să închei un contract care mă scutea de o coadă la care aş fi stat degeaba şi-mi asigura ceapă şi cartofi, nu atât raţionalizarea pâinii în toată ţara mai puţin capitala (m-am descurcat 3 săptămâni într-un orăşel de provincie, la şase km de satul unde un medic făcea electropunctură pentru miopie, fără raţie de pâine dar şi fără să flămânzesc, românul se descurcă, român nu e o naţie, român e o meserie, cine a spus asta?), nu atât reducerea programului TV la 2 ore pe zi, de ode şi osanale, başca 20 minute de desene animate pe săptămână, ne-am descurcat, am furat semnal TV de la bulgari (aici, în sud, de la nemţi, la farfurie, în Ardeal, de la ruşi în Moldova, de la unguri şi de la sârbi în Banat şi Crişana, nu atât frigul, căci ne stimula să ne încălzim cu bancuri şi literatură în samizdat. Cât raţionalizarea curentului. Şi nici  asta în sine, pe întuneric erai stimulat să inventezi poveşti pentru copii, să şadă liniştiţi. Cât aşa zisele măsuri imbecile de economisire.

În primavera lui ’82 s-a trecut la duminica flotantă. Desfiinţându-se şi sâmbăta liberă. Iau trei copii, mai mult sau mai puţin la întâmplare, a căror mamă avea duminica marţea şi al căror tată avea duminica miercurea. Marţi, oamenii sunt sparţi, miercuri, oamenii sunt cercuri, suna titlul unei tragicomice povestiri SciFi, publicată pa blat, când şi literatura SciFi era oficial prohibită. Avantaj ei. Aveau câte un părinte acasă 2 zile din şapte. Grădiniţa şi creşa nu se mai puneau. N-a durat mult. Câteva luni. Până şi tovarăşii s-au prins că e prea gogonată, nu că le pasă de noi, ci că nu funcţiona. Se înzeciseră concediile medicale. Cine drakku să mai facă referatele de lucrări? Ca să evităm întrebarea indecentă cine să mai şi lucreze în general?

Povestea asta e rău scrisă, dar deliberat rău. E ca un tablou cu mai multe rame groase, una în alta, şi cu o micuţă imagine la mijloc. Adică partea epică. Ceva aiurea, dar aiurea cu cap şi coadă.

Într-una din alea 5 zile în care şedeau toţi 3 singuri acasă, numa’ sună oarecine la uşă. Se sfătuiesc ei şi ajung la concluzia înţeleaptă că dacă nu e greşeală o să insiste. Zis şi făcut. A mai sunat. Niciunul nu ajungea cu ochii la vizor. Iar s-au sfătuit. Au adus, cu puteri adunate, un scaun, cu grijă să nu-l hârjâie pe podea, să nu facă zgomot. Cea mai mare din ei s-a urcat pe scaun, s-a uitat pe vizor, n-a văzut, în întunericul scării de bloc, vreo figură cunoscută. A sunat iar. Cine eşti şi ce vrei, şi-a luat curaj fetiţa, în timp ce cei doi mai mici o încurajau cu zâmbete mândre, dar cumva împietrite. M-a trimis tatăl vostru să vă aduc carne. A reuşit să facă rost de carne. Asteaptă puţin, a răspuns fetiţa. S-a dat jos cu atenţie de pe scaun, s-au retras în bucătărie, la cel puţin 3 metri de uşă şi au ţinut sfat.

Tot ce-am povestit până acuma curgător e recuperat din relatarea lor mândru-înfricoşată. Seara. La ora când tema mea de luptă era să inventez un nou episod din serialul al cărui erou era puiul de urs şi al cărui teren de desfăşurare a aventurilor era parcul Jellystone (da, aţi auzit bine, nu Yellowstone) dar au avut grijă să ţină pentru ei filmul sfatului bătrânilor din bucătărie. Au ajuns la o concluzie. Fetiţa cea mare s-a urcat iar pe scaun, a privit pe vizor, nu se vedea nimic, dar aşa avea curaj să vorbească. Domnule dragă, nu avem curent, carnea o să se strice şi mama nu ne dă voie să gătim. Aşa că fă bine şi du-te la tata înapoi şi spune-i că e fraier dacă nu ţine carnea în frgiderul de la el din laborator. Acolo trebuie să fie curent. Noi putem astepta să ne-o aducă el deseară. Bună ziua.

N-am inventat nimic. Nici nu prea sunt în stare să inventez.

Partea interesantă vine abia acum. Trecem peste reacţia împietrită a mamei copiilor. Dar tatăl, un tip şui la minte (cine altcineva s-ar fi angajat să inventeze un serial de poveşti cu puiul de urs, Monica pârâcioasa, Titifleaşcă şi Coşofleţ, cei doi poznaşi, totul în parcul Jellystone? Încercaţi şi voi şi veţi vedea că nu e chiar la îndemâna unui om normal la tot capu’) a izbucnit într-un râs homeric. L-a distrat peste măsură cum cei 3 copii jucaseră într-un scenari propriu, inventat ad hoc, în Capra cu trei iezi pe invers. Apoi şi-a luat seama, şi-a luat răspunderile, şi-a luat a doua zi o recuperare (unica valută forţe pentru omul muncii în vremurile alea ero(t)ice, şi-a luat progenitura (trei, doamne, şi toţi trei şi i-a dus la cinema Doina, să vadă Cartea junglei. Pentru a cel puţin 4-a oară.

Credeţi că s-au distrat mai puţin ca prima dată? Timpul de înjumătăţire a dezintegrării radioactive a acestor poveşti nemuritoare se măsoară în milenii.