de Alexandru Ionașcu
Nuvela lui Kenzaburō Ōe – 17 – surprinde, în cele doar o sută de pagini din Colecția Top 10+ de la Polirom, pulsiunile sexuale în generarea conștiinței politice și etapele către extremism. Cel puțin, acestea sunt imaginile de suprafață. Așa cum vom descoperi în continuare, cele o sută de pagini sunt mult mai ofertante în privința rețelei de semnificații și a psihologiei care transcende specificitățile istorice. Kenzaburō Ōe este al doilea scriitor japonez, după Yasunari Kawabata, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1994).
Ca orice adolescent de șaptesprezece ani, protagonistul-narator – al cărui nume nu ni se face cunoscut, în ciuda subiectivismului narațiunii – este interesat de masturbare și se confruntă cu un complex de inferioritate, având legătură cu modul în care își vede corpul (,,Mă apropii de oglindă și mă uit cu atenție la fața mea. E dezgustătoare. Nu e pocită sau negricioasă, e pur și simplu dezgustătoare.’’), complex sporit de teama că, pentru ceilalți, imaginea sa se reduce la activitățile masturbatorii: ,,S-ar putea ca și prin oraș și la școală să mă fâțâi de colo până colo ca o reclamă vie a faptului că mă masturbez întruna. Probabil că ceilalți își dau seama de obiceiul meu de a mă masturba imediat ce dau cu ochii de mine.’’ Pentru acest adolescent aparent tipic, rușinea își găsește un debușeu în fantasme criminale și căutarea identității ia, la început, calea unui activism de stânga mai mult inerțial, de vreme ce nu își poate argumenta opțiunile în fața surorii care lucrează ca asistentă la un spital militar.
După un episod de violență împotriva surorii, ca urmare a eșecului în a-și argumenta opțiunile politice, se retrage într-un șopron din grădina familială, unde are ascunsă o sabie scurtă tradițională, numită wakizashi, sabie descoperită la întâmplare, ,,în grămada de gunoi când îmi construiam bârlogul’’. Prezența sabiei este o altă ocazie de fantasme criminale, orientate falocratic, vizând uciderea ,,bărbătește’’ a unui ,,dușman’’ asupra căruia se revarsă toată frustrarea adolescentină și a cărui identitate este destul de confuză: țapi ispășitori ca sora care lucrează la un spital al Forțelor de Autoapărare, tatăl care i-am impus să aleagă între învățatul prin toceală pentru a intra la universitate sau găsirea unei slujbe, soldații din bazele americane sau politicieni conservatori.
În ziua următoare, un examen pentru care nu s-a pregătit și o situație penibilă – epuizat de cei 800 de metri pe care este obligat să-i alerge la proba de sport, urinează involuntar –, de pe terenul de sport îi sporesc anxietățile. Însă hazardul face ca un coleg de școală să considere urinarea involuntară de la finalul probei de 800 de metri drept un gest de frondă împotriva profesorului de sport, și îi propune să îl însoțească la manifestația unei formațiuni de extremă dreapta. Sceptic, protagonistul-narator cedează curiozității și își însoțește colegul la miting. Deși nu are simpatii de dreapta și compară prezența la un miting cu o ,,escapadă sexuală’’, furia isterică, obsesiile vindicative și resentimentele din discursul liderului unui mic partid de extremă dreapta cu un nume potrivit pentru obsesii vindicative&resentimente – calea imperială – captează frustrările, complexele și pulsiunile sexuale adolescentine, până în punctul în care ura de sine este proiectată asupra celor pe care discursul extremist îi clasifică drept țapi ispășitori. Reconvertirea este încheiată în momentul în care, confruntat cu dezaprobarea a trei fete din gara unde avea loc manifestația, reacționează printr-o răbufnire cu accente sexuale, în timp ce bărbații din jur nu îi mai provoacă nesiguranță și dispreț de sine, ci o iluzie de maturizare: ,,Adulții mă privesc acum așa cum ar privi un alt adult care are o personalitate independentă.’’
Înscris în formațiunea extremistă, este informat de către lider că, la cei șaptesprezece ani ai săi, este cel mai tânăr membru și are prilejul de-a descoperi că în micul partid de extrema dreaptă se mai află încă trei adolescenți, dar toți trei au nouăsprezece ani. Socializând cu ei, observă că, pe lângă expresia lor gravă și fără vreo urmă de individualitate, aceștia sunt refractari formelor moderne de divertisment, precum jazz și filme cu scenarii plasate în prezentul lor. În schimb, apreciază filmele istorice despre victoriile trecute ale Japoniei, precum războiul ruso-japonez din 1904-1905, război care a consolidat statutul Japoniei de prima putere imperialistă a Asiei. De asemenea, preferă filmele istorice în care predomină sabia ca armă de luptă. Deși admirația pentru armele tradiționale are și o cauză practică, armele de foc fiind dificil de procurat și chiar liderul partidului extremist interzicându-le, inapetența pentru contemporaneitate și refugiul în trecut – mai ales din partea unor adolescenți de nouăsprezece ani – atestă paseismul structural oricărei ideologii naționaliste: de regulă, idealizarea unor perioade trecute indică anxietăți sociale și insatisfacție generalizată față de prezent, ca urmare a unor dificultăți economice, decalaje pronunțate sau transformări accelerate. În cazul Japoniei postbelice, mutațiile culturale ating resorturile identitare: protagonistul se consideră un Seventeen, iar anglicismul semnifică nu doar vârsta sa biologică, ci și, așa cum ne informează nota de subsol, titlul unei reviste americane pentru adolescenți, indiferența tatălui o pune pe seama unui ,,liberalism în stil american’’, la fel cum îi disprețuiește pe membrii tineri ai Partidului Conservator pentru carierismul lor.
În cadrul partidului de extremă dreapta, depersonalizarea presupune lecturi avizate (,,Nu citim decât cărțile pe care ni le recomandă șeful nostru.’’), cuprinzând titluri ca Mein Kampf și volume specifice mișcărilor de extremă dreapta din Japonia anilor ’30, lecturi al căror scop rezidă în impactul de îndoctrinare. Îndoctrinarea presupune arhicunoscuta eliminare a individualității (,,Devotamentul și egoismul sunt incompatibile.”), dar, mai ales, găsirea unui sens existențial în îmbrățișarea extremismului politic. Iar orice sens existențial presupune diminuarea sau, în acest caz, evacuarea spaimei de moarte. Ceea ce încă nu am menționat este faptul că, înainte de-a intra în contact cu formațiunea de extremă dreaptă, acest adolescent de șaptesprezece ani este înfricoșat teribil nu doar de perspectiva morții, dar mai cu seamă de neantul care urmează expierii. În câteva fragmente, frica de neant este expusă cu multă percutanță: ,,Mi-e atât de frică de moarte, încât îmi vine să vomit. Sincer, de fiecare dată când mă simt zdrobit de frica de moarte, mă apucă o senzație de greață în piept și vomit. După viața asta scurtă, o să trebuiască să îndur miliarde de ani în neființă ca un zero – asta-i moartea de care mă tem. Lumea asta, universul acesta, toate celelalte universuri o să continue să existe miliarde și miliarde , iar în tot timpul ăsta eu voi fi un zero. O veșnicie! De fiecare dată când mă gândesc la curgerea nesfârșită a timpului după moartea mea, simt cum îmi pierd cunoștința de frică.’’ La ora de fizică, leșină în momentul în care profesorul le exemplifică infinitatea spațiului cosmic printr-o alegorie S.F. La fel cum asociază somnul cu moartea și, în cazul în care s-ar căsători, nu s-ar aștepta ca soția sa să fie frumoasă, ci să fie capabilă de un anumit tip de compasiune: ,,Să stea trează toată noaptea și să vegheze ca nu cumva să mor în somn.’’ Alături de frica de neant, trebuie să facă față și alienării acute datorate lipsa prietenilor, fricilor existențiale și a îndoielilor legate de propriul corp și speră că apartenența politică – inițial, din zona stângii – îl va scăpa de singurătate.
Frica de moarte&neant dispar doar în momentul în care dispare și individualitatea, iar ideologia umple eul. La fel cum înregimentarea presupune și înlăturarea responsabilității pentru propriile alegeri. Să le exemplificăm pe rând – dispariția fricii de moarte (,,Moartea, care cândva mă făcuse să tremur disperat de frică, mi se pare acum complet lipsită de sens.’’), înregimentarea (,,Eu ca individ am murit. Egoismul a murit.’’) și volatilizarea alegerii (,,Anxietatea celor care trebuie să facă o alegere îmi e deja străină.’’), îndoctrinarea fiind încheiată, protagonistul abandonează lectura – activitate care și-a încheiat menirea – și se dedică exclusiv acțiunii politice. Astfel, va începe călirea trupului prin practicarea artelor marțiale și participă la spargerea unei manifestații a stângii, cu care prilej își pune în aplicare fantasmele războinice – presupunând șarjarea protestatarilor în stil feudal, în fapt prezența aceluiași paseism nationalist. Moartea unei studente din rândurile manifestanților îi provoacă ,,orgasmul unui violator’’.
Sexualitatea, la rândul ei, are un rol decisiv în procesul de convertire politică. Liderul partidului de extremă dreapta îl îndeamnă să nu-și suprime dorințele sexuale, îi dă bani și îl trimite la un bordel (de fapt, o ,,baie turcească’’, o noțiune care nu prea are echivalent într-o țară ca România, unde instalarea comunismului a însemnat și pierderea tradiției formelor de prostituție organizată) pentru a fi masturbat de una din femeile de-acolo, de îndată ce încă nu este pregătit pentru un act sexual propriu-zis. Sfătuit de un ,,camarad’’ să meargă în uniforma de partid, va observa că o uniformă de sorginte militară exprimă suficientă masculinitate cât să scape de complexele de inferioritate. Trăiește experiența de-a fi masturbat de o femeie precum un rit de trecere, iar orgasmul îi este însoțit de viziuni cu împăratul nipon. La capătul acestui rit de trecere, concluzionează că apartenența în cadrul unei grupări de extremă dreapta îi dă dreptul să dispună de ceilalți după bunul plac. De altfel, relația dintre protagonist și liderul partidului extremist are un substrat patern, cel de-al doilea devenind tatăl surogat al primului.
Se pune întrebarea dacă nu cumva acest adolescent de șaptesprezece ani este un perdant radical, acel individ care, conform eseului poetului Hans Magnus Enzensberger, confruntat cu eșecul atât în viața personală, cât și în cea profesională și incapabil de-a se apropia de alții, este ușor de recrutat de către diferite grupări și miliții paramilitare, motivate ideologic sau doar de disponibilitatea pentru distrugere. Perdantul radical își conștientizează ratarea, motiv pentru care dorește să-i distrugă pe ceilalți și să piară și el în acest proces. În Cei care aduc groaza. Eseu despre perdantul radical, Hans Magnus Enzensberger argumentează că ideologia îl scoate pe perdantul radical din latență și-l introduce într-o comunitate formată din indivizi identici, bântuiți de aceleași eșecuri&frustrări. Iar cel care se erijează în conducătorul unei comunități de perdanți radicali este la rândul său tot un astfel de perdant și nu poate avea decât dispreț pentru adepții săi, conștient fiind de situația lor. Disprețuindu-și adepții, dispariția lor îi aduce satisfacție. Personajul Kunihiko Sakakibara, liderul partidului extremist din nuvela de față, este un perdant radical: în calitatea sa de veteran al celui de-al doilea război sino-japonez (1937-1945), nu este decât un înfrânt al istoriei și un marginalizat în societatea niponă postbelică, prin urmare, un ,,perdant obsesiv’’(termenul lui Hans Magnus Enzensberger) ai cărui discipoli nu-i pot aminti decât de propriile sale eșecuri. Deși se apropie de protagonist (discută cu părinții acestuia pentru a le cere voie ca fiul lor să se mute la sediul partidului și îi asigură că își va asuma responsabilitatea pentru el), știe că, perdant ca și el, acesta nu înseamnă nimic.
Scriam, la început, că psihologia radicalizării din nuvela lui Kenzaburō Ōe transcende particularul istoric. Deși naratorul-personaj nu-și dezvăluie numele și nu menționează vreun indice temporal, verso-ul copertei oferă contextul: transpunerea literară a cazului adolescentului Yamaguchi Otoya, care în 1960 l-a asasinat pe liderul Partidului Socialist Japonez și s-a sinucis, după trei săptămâni, în închisoare. Așadar, suntem în mijlocul Războiului Rece, Japonia se află în plin avânt economic, iar prosperitatea generalizată împinge extremismul la periferia socială (tinerii conservatori văd succesul în mediul privat drept o trambulină de lansare în funcții în stat, o tipologie pe care protagonistul, odată devenit membru al formațiunii de extremă dreapta, o disprețuiește). În acest context social este inserată o tematică existențialistă: moartea și neantul, libertatea și alegerea. Însă moartea și speculațiile postmortem, libertatea și alegerea, dar și sexualitatea, sunt probleme de care se ocupă și religiile tradiționale. Faptul că protagonistul vede în apartenența politică drept o soluție la anxietățile singurătății, ca și rolul extremismului politic în oferirea unui sens care să anuleze frica de moarte, demonstrează, ambele, cum mișcările politice de masă canalizează, în societățile seculare, credințe de tip religios. Iar Japonia post-1945 este una din cele mai seculare țări din lume. Că îndoctrinarea politică este trăită ca o experiență religioasă transpare și din limbajul folosit: a renăscut ca ,,fiu al Împăratului’’, al cărui egoism i-a murit, la fel cum a murit și el ca individ.
În încheiere, legăturile dintre politică și sexualitate, radicalismul ca o modalitate de-a întoarce spatele realității curente și trăirea extremismului politic ca o experiență religioasă fac ca nuvela lui Kenzaburō Ōe, deși apărută acum mai bine de o jumătate de secol, să fie relevantă și în prezent.