“Poezii alese” de Yehuda Amichai tradus în limba română

de Adrian Grauenfels

Despre Yehuda Amichai (1924-2000), un lucru este cert: cu trecerea timpului ne apare ca unul dintre marii poeţi ai secolului XX. Poezia lui este înşelătoare, aparent accesibilă în traducere. Amichai a făcut parte dintr-un grup de tineri poeţi israelieni de la începutul anilor ’50, care au efectuat o revoluţie în versul ebraic, respingând atât limbajul literar elevat cât şi ritmul retoric al generaţiei anterioare de poeţi evrei. Tinerii poeţi au găsit modalităţi de a scrie poezie din cuvinte simple, folosind discursul de zi de zi.

Primul său volum de poezie, “Acum şi în alte zile” (1955), a fost recunoscut pe scară largă, ca un punct de cotitură în revoluţia limbajului indigen. Acest efort de a folosi un limbaj simplu şi imaginile vieţii obişnuite este vizibil în mare măsură în scrisul lui Amichai. Limba simplă, accesibilă i-a adus o popularitate enormă în Israelul de la sfârşitul anilor 1950 şi până în prezent. Limba modernă, uzuală, permite ca unele dintre poeziile sale să pară perfect transparente în limbile engleză sau română, ca şi cum nimic nu s-ar pierde în traducere. Dar limbajul său nu este numai unul indigen şi deloc simplu, aşa cum se crede adesea.

Amichai a sosit în Palestina, părăsind Germania la vârsta de 12 ani, în 1936. A învăţat repede ebraica, pe lângă germana nativă, dar în poezia lui simţim mai mult influenţa modernismului englezesc. Îi admira pe Rilke şi pe Paul Celan. Cercetătorii şi traducătorii operei sale au subliniat dragostea pentru ebraică – sonorul ei, bogatele asociaţii cu istoria iudaică, cât şi structura gramaticală atât de diferită de limbile latine. În tot lungul carierie sale, Amichai a rămas fidel ebraicii, a folosit legende din cărţile de rugăciune şi din Biblie pe care le învăţase în copilărie sau la şcoala religioasă pentru tineri din Ierusalim.

Spre deosebire de colegii de condei, el nu se plictiseşte de lumea ortodoxă, cea care repeta cu sfinţenie ciclul de rugăciuni şi restricţii rituale. Devenit laic, nu va renunţa la tradiţia evreiască. În unele poeme găsim o nuanţă satirică, în altele este mândru de apartenenţa sa iudaică. În ultimul său volum vom găsi nostalgie pentru anturajul religios în care a crescut. Deşi poetul nu crede în Dumnezeul tradiţiei evreieşti, Dumnezeu este prezent în opera poetului ca o prezenţă fantomatică cu care Amichai discută şi polemizează. Inventiv şi jucăuş, poetul foloseşte fondul cultural şi propietăţile limbii ebraice într-o măsură care depăşeşte abilităţile traducătorului. Uneori paradigmele ebraice devin insurmontabile, tot ce îi rămâne traducătorului este libertatea improvizaţiei, după caz. În 1970, pe când citea poezie la Berkeley, un student îl întreabă dacă l-a văzut pe Dumnezeu pe câmpul de luptă. Nu, răspunde poetul, am văzut numai soldaţi murind, e munca poetului să descrie realitatea sângeroasă, nu să se angajeze în retorica pseudoteologică, aşa cum fac generalii sau politicienii. Amichai serveşte în războiul de Independenţă (1948-49), apoi pe frontul din Negev (1956), experienţe care l-au torturat pentru tot restul vieţii.

**

Într-adevăr, poezia lui este bipolară. Război şi dragoste. Dacă războiul îl sperie, faţă de dragoste are o atitudine vioaie, sprinţară. Legate de câteva afaceri amoroase, ne rămân poezii care tratează durerea despărţirii.

Iată ca un exemplu poezia “Rapid şi Amar” (citat preluat din profetul Habakuk)

Rapid şi amar

Sfârşitul a fost rapid şi amar.
Încet şi dulce a fost timpul între noi,
încete şi dulci au fost nopţile
când mâinile mele nu te atingeau cu disperare
ci din dragostea trupurilor noastre
care zăceau îmbrăţişate.

Şi cum ne-am abţinut de la dragoste
s-au înmulţit cuvintele,
cuvinte şi fraze, lungi şi ordonate.
Dacă am fi rămas împreună
ne-am fi transformat într-o enormă tăcere.

S-a căsătorit în 1950 cu Tamar Horn cu care are un băiat, Roni. În anii ’60 o întâlneşte pe Hana Sokolov care va deveni marea sa dragoste. Capătă un post de profesor de şcoală, apoi predă ebraica unor studenţi străini aflaţi în Israel. Din 1970 faima lui devine internaţională, cărţile sunt traduse în multe limbi, iar cele originale, în ebraică, devin bestseller.

**

Amichai oferă traducătorilor un vast şi variat material. Se cunosc numeroase versiuni tipărite în engleză atât de britanici cât şi de americani. Alte ţări care l-au tradus sunt Polonia, Slovenia, Albania, China şi Japonia. Însuşi Amichai a colaborat la traduceri cu amicul său, poetul britanic Ted Hughes. Alţi traducători demni de menţionat sunt Chana Bloch, Hana Kronfeld, Stephen Mitchell, Leon Wieseltier. Să menţionăm aici că până la acest volum (Poezii Alese – Editura SAGA), Amichai nu fusese tradus în limba română.

După părerea traducătorului Robert Alter, multe poeme au rămas netraduse în ciuda transpunerii lor în alte limbi, el deplângând existenţa multor traduceri neinspirate, cauzele fiind erori de înţelegere, de ritm, rime nereuşite sau necunoaşterea semnificaţiilor biblice ascunse în text. Este exact şi cazul limbii române în care ne-am permis uneori să alterăm sensul textului la o soluţie acceptabilă, chiar dacă nu fidelă originalului ebraic.

De aceea am ales să nu traducem poemele rimate, care sunt virtuoase în ebraică, dar imposibil de redat în româneşte. Un exemplu este “Farewell” (rămas bun) care conţine 5 catrene rimate, scrise într-o ebraică sonoră şi expresivă. Alter sugerează că ar fi bine ca traducătorul să renunţe la rime în favoarea conţinutului plin de imagini puternice, rimele forţate nesatisfacând sensul sau ritmul realizat de Amichai în ebraică.

Traducătorul poate cădea uşor în capcanele textului când nu este familiar cu conotaţiile religioase folosite de autor. Alter menţionează în poezia “Farewell”, o astfel de dilemă aflată în catrenul 4 în care Amichai foloseşte textul binecuvântării “sehakol shel hol” dorind să exprime o dragoste totală, simplă, omenească (hol = profan), dar în ebraică “hol” înseamnă şi nisip. Toţi cei trei traducători menționați ai poemului cad în capcană şi traduc fraza cu “A world of sand”, care nu are legătură cu intenţia autorului. Robert Alter continuă: “Amichai rămâne unul dintre cei mai accesibili poeţi ai secolului XX, dar această aparentă simplitate este adesea marcată de complicaţii şi provocări imposibile de anticipat. Este un poet care nu se jenează să ridice probleme personale explicite, erotice sau autobiografice. Aici stă şi secretul succesului său amplu”.

Un alt exemplu semnificativ în acest sens vine de la analogia între rugăciuni şi unele fraze care mimează o rugăciune. Iată un exemplu din poemul “Mirosul Benzinei”. Poemul descrie experienţa unui tânăr soldat chemat sub arme care este obligat să se despartă de iubita sa (mirosul de benzină provine de la camionul cu care va pleca la luptă). Poemul devine o declaraţie mai largă despre fragilitatea vieţii în momentele ei violente. În locul unui Dumnezeu în ceruri, care îi protejează pe oameni în mod providenţial, iubiţii moderni trăiesc sub protecţia provizorie a unui avion militar care se învârte deasupra lor. Perspectiva personală a poetului este plasată la marginea vieţii în răsturnările secolului al XX-lea, între bolta cerului deasupra şi pământul de dedesubt. “Mirosul benzinei” se încheie cu aceste două linii: “Un jet face pace în cer pentru toţi, pentru noi şi pentru toţi cei care se iubesc în toamnă“. Aceste rânduri mimează în mod explicit cuvintele finale ale rugăciunii Kadiş, pe care orice cititor ebraic le-ar recunoaşte imediat: “Cel ce face pace înălţimilor, poate să facă pace pentru noi şi pentru tot Israelul”. Alţi traducători subliniază extravaganţa la Amichai. Este un autor jucăuş, plin de surprize, cum vom descoperi în “Vizita Reginei din Sheba”. Un motiv esenţial în unele poeme triste sau personale este moartea parinţilor săi, sau subiectul holocaustului.

***

Lucrând la traducerea cărții “Poezii Alese” (e momentul să-l pomenim cu apreciere și pe catalizatorul proiectului, amicul şi poetul Emanuel Pope din Marea Britanie), în paralel cu o carte de artă: “Baruch Elron – Magia Penelului” am fost oarecum şocat de paralelismul dintre arta celor doi. Cu zece ani mai tânăr, pictorul Elron sosit în Israel se angajează la o pictură modernă, oscilând între metafizic şi realism, între azi şi trecutul fantastic, magic, al evreiilor. Ca şi Amichai, Baruch Elron pictează o lume specială în care împleteşte prezentul cu trecutul biblic, dragostea, viaţa în Israel, bărbatul soldat, urmărit de istorie, de profeţi, de poveştile Tanahului. O face în pictura sa cu forţă, cu filozofie şi cu un umor paralel cu cel găsit la Amichai. Cei doi contemporani, artişti cu muze diferite, dar atât de apropiaţi spirtual, se cer reuniţi, mi-am permis să înserez în cartea mea despre Elron, poezii relevante luate de la Yehuda Amichai. Scriind aceste rânduri îmi propun să ilustrez al doilea volum de traduceri din Amichai, cu desenele lui Baruch Elron. Aşa vom închide un cerc şi vom aduce un meritat omagiu celor doi mari artişti israelieni. Amândoi iubesc Ierusalimul pe care îl contemplă cu un amestec de dragoste şi disperare. Amândoi descriu, fiecare în media lui, praful, pietrele, sârma ghimpată, oraşul vechi cu moschei, zidul plângerii, consulatele, evreii, arabii, turiştii. O legendă spune că în 1973, la izbucnirea războiului de Yom Kipur studenţii îşi împachetau în grabă bocancii, sacul cu efecte, luau arma, dar şi o carte cu poeziile lui Amichai. Elron pictează un unic bocanc de soldat, în tabloul “Profetul” un fost soldat este înconjurat de amintiri, poze din armată, iar în “Turnul Babel” picioarele multiple care susţin turnul sunt unele îmbrăcate în cizme militare, altul este un picior amputat, înlocuit de o proteză, o metaforă a haosului şi a catastrofei care a urmat atacului duşmanilor Israelului.

***

Anumite stratageme sunt realizate prin jocuri de cuvinte sau efecte acustice, sau aluzii care nu pot fi reproduse prin traducerea din ebraică. Ultima sa carte “Deschis-închis-deschis” ne surprinde cu o poezie inspirată de povestea Exodului biblic, pomenită în Midrash. Este ultima noapte groaznică în Egipt, când primii prunci născuţi la egipteni sunt daţi morţii, iar israeliţii rămân protejaţi de semnele de sânge care marchează intrarea în caselor lor. Sclavii evrei se eliberează fără să mai aibe vreme să dospească pâinea, hrană pentru drum.

Exod

Nu-mi închipui că în noaptea exodului din Egipt,
între miezul nopţii şi zori, orice cuplu putea să stea împreună,
îndrăgostit. (Dar au fi putut).

Şi stând peste ei, crăcănat, cu picioarele larg desfăcute
Îngerul Morţii, înghite bărbaţi şi femei
ca un soare sângeros prăjind cu moartea sa neagră.
Picioare încălţate în sandale frământă aluatul de pască
şi carnea burţii şi coapsele
înlănţuite de curele grele strânse la talie
răzuie pielea, încurcaţi unul în celălalt:

Pentru a se rostogoli astfel, înlănţuiţi într-o iubire veşnică,
la un loc cu toţii bătrânii din casa robiei
în deşertul promis.

***

Iată la un loc un limbaj puternic, exploziv, mixarea de imagini mitice, erotice, cu o istoria biblică, un text posibil numai în ebraica în care a fost gândit.
Amichai rămâne un artist de primă clasă, un titan al poeziei, care se cere să fie tradus cât mai copios, şi în limba română.

#

surse:
Emanuel Pope – Traduceri

Chana Bloch- The Selected poetry of Yehuda Amichai
Robert Alter: Poetry of Yehuda Amichai
wikipedia, internet, colectia Lidia Elron, editura Shoken (poeme 1948-1962)
https://www.poemhunter.com/yehuda-amichai/poems