Pensées [II]

de Corneliu Negru

Sunt doar un sentiment

    Ați tânjit voi dragi muritori la gândul că poți să fii asemănător zeilor? Un sentiment ce poate spune „despre toate și despre nimic”. Ceva ce-și doresc toți muritorii să audă. Un gând, un sentiment care le cuprinde pe toate, un sentiment care-ți taie răsuflarea și te ajută să pășești pe pământ.

Ce iluzie!!! Nimic nu ne poate ajuta să rupem acest blestem care ne macină. Cumva că într-o zi o să aflăm răspunsul și doar printr-o singură întrebare și un răspuns ne vom putea odihni.

Existența

    Ne face să existăm faptul că scriem? Doar că scriu în acest moment denotă faptul că exist? Putem spune că existăm doar făcând din viața noastră o virtute? Suntem noi doar niște căutători de virtuți? Mă întreb și caut existența mea. Este ea în oameni? Este ea în mine? Este ea sinele meu? Absolutul meu? De ce uneori întunericul meu este atât de dulce? Oare singurătatea mă face să simt că trăiesc? Întunericul meu este virtutea mea? Sfinții n-au murit de atâta sfințenie și nici n-au plâns din cauza ei. Este acest act un act al virtuții?

Despre singurătate

Când m-am născut toți din jurul meu s-au bucurat și au mulțumit zeilor. Când am început să văd cine sunt, mi-am dat seama că nimic nu mă poate mulțumi și n-am cui să-i spun ce simt și pe cine să învinovățesc pentru ce sunt. Poate doar mie însumi că n-am știut ce să fiu. Doar poți alege ce să fii? Poți răspunde acestei întrebări?

Cine ești?

Poate doar dacă aș încerca să las totul deoparte, să las această întrebare oamenilor din jurul meu. Ei sunt singurii ce pot răspunde acestor întrebări. Tot ce vă pot oferi este: ce nu sunt. Îndepărtarea de mine m-a făcut să n-am cu cine vorbi. Mă simt singur și singurul. Astăzi nu-mi pot răspunde. Și chiar de-aș avea răspunsul tot nu are cine să-l asculte.

Când tot ce-ți dorești e să fie simplu

    Chiar de-am dori de cele mai multe ori să nu lăsăm ca ceva să ne schimbe viața față de felul cum ne-o dorim să fie, nu se poate. Dorim ca ale noastre gânduri să fie una cu viața, să fie un întreg. Vedem realitatea ca ceva în care noi „trăim” o suportăm și ea trebuie să se modeleze după gândurile noastre. Ar fi corect acest lucru? Ar fi corect ca tot ce este în jurul nostru să se modeleze după gândurile noastre? Ca fiecare suspin și zbucium trăit să dispară, iar viața să fie lapte și miere. Nimic nu este așa cum ne dorim. Până și ceasul vieții simțim uneori că rămâne în urmă și la sfârșit de drum sper să aud ultimul ticăit ce va spune Adio!. Dar atâta timp cât suntem în viață, vrem ca totul să decurgă așa cum ne dorim, totul să fie simplu, iar nimic să nu necesite un efort depus, totul să curgă lin fără urcușuri sau coborâșuri. Cu toate acestea, la sfârșitul zilei, când ne așezăm în pat și orașul ne șoptește că e timpul… și naivi ce suntem, avem impresia că totul s-a terminat, încercăm să închidem ochii să uităm de toate și toți. Atunci… ca de nicăieri își face apariția „glasul remușcării”. Zâmbind îmi șoptește: știu ce-și dorești, știu care îți e dorința. Gândindu-mă la asta, am simțit în mine un fior care m-a pătruns și mi-a amorțit sufletul pentru o secundă. Am simțit că nimic nu o să fie simplu și lumea mea luptă cu dorința de-a fi totul simplu. Atunci am înțeles acest minunat cuvânt simplu că e doar o amăgire și dulce nostalgie. Un dor de-a te întoarce la tine, de-a accepta lumea așa cum este. În acel moment am jurat că am să mă desprind de această lume. Am să mă îndrept spre „nimic și nicăieri”. Dar un lucru aș avea să mai spun, că visați la somnul liniștit și la zâmbetul sublim al inocenței copilării. Chiar cu scopul de a ști că poate mâine nu o să ai motive și nimic care să te macine. Acesta este rezultatul cănd tot ce ți-ai dorit a fost ca „totul să fie simplu”.