(pricinaşul de serviciu)
de Radu-Ilarion Munteanu
Am schimbat de două ori intenţia de subiect, înainte de a tasta prima literă. Le va veni rândul celor 2 subiecte amânate. Încep să scriu la mai puţn de 12 ore de a imaginea de breaking news a flăcărilor ce maculau acoperişul catedralei de… vis-à-vis de vechea prefectură de poliţie. De unde, pe 19 august 1944 se iniţiase insurecţia pariziană ce obligase marele stat major aliat să-şi modifice strategia şi să trimită divizia Leclerc la Paris. Transcriu exact gândul reflex declanşat de acea imagine secantă.
Am notat, printre reacţiile de tot felul, în epoca supracomunicării, 2 informaţii de fond. Vechimea simbolului creştin, de peste 8 secole şi refuzul „generalilor germani” de a îndeplini ordinul dement al unui Hitler bolnav ireversibil. A cărui executare ar fi prefăcut oraşul lumină în moloz. De fapt a fost un singur general. Dietrich von Choltitz. Numit – de fűhrer însuşi – în aceeaşi lună august -, comandant al regiunii pariziene. Care a jucat la ruleta rusească, a tras de timp şi a murit după 22 de ani în patul său. Pensionar.
La nivel enciclopedic, găsim 3 date de naştere. Construcţia începe în 1163, pe spaţiu unui lăcaş de cult dedicat sfântului Ştefan. Ceea ce, abia acum realizez, leagă acest simbol creştin major, deci cultural şi civilizaţional, de primii paşi pe calea ce abutisează în Biserica Sfântului Mormânt. Iar în antichitate, pe acelaşi loc, fusese un templu al lui Jupiter. Mai realizez că e singura catedrală gotică europeană plasată pe o insulă. Îmbrăţişată, aşadar, de două braţe ale Senei. Altarul fu sfinţit 19 ani mai târziu, iar contrucţia isprăvită abia în 1345. Cam un secol şi jumătate au durat construcţiile catedralelor gotice. Încât vechimea lor e apreciată cu largă aproximaţie. Ştirile zilei vorbesc, pentru catedrala incendiată, de 850 de ani. De la piatra de temelie au trecut exact 856 ani. De notat că regele Louis VII Capet, pe timpul domniei căruia s-a început construcţia e şi fondatorul Universităţii din Paris. Iar construcţia a fost desăvârşită sub domnia lui Philippe IV Le Fortuné, primul rege Valois.
Tradiţional, regii Franţei erau încoronaţi în catedrala din Reims (mai mare decât cea de care vorbim acum, cu aceleaşi 2 turnuri pătrate pe faţada vestică), cea mai celebră încoronare fiind cea pentru care s-a luptat Jeanne D’Arc. Singurul monarh încoronat la Notre Dame de Paris a fost împăratul Napoleon I (2 decembre 1804). După hiatusul iacobin, primul regim politic ateu, cu mai bine de un secol înainte de cel bolşevic. Care profanează situl în 1793. Ca apoi concordatul lui Napoleon cu Papa Pius al VII-lea, din 1801 să-i restaureze – până azi şi, să sperăm cât mai departe – locul în simbolistica şi arhitectura spirituală creştină.
Prezent, aseară, la locul dezastrului, preşedintele Macron a anunţat decis declanşarea cât mai timpurie a restaurării, la un moment când incendiul încă nu era controlat. Primele donaţii voluntare au şi înceut să curgă, cea mai consistentă fiind una de 100 milioane de euro. După alte 24 de ore, donaţiile majore au depăşit 300 milioane de euro. Din partea unor deţinători de calibru major. Nu sunt şi nu pot fi suporterul lui Macron, dar dacă ar fi capabil sâ catalizeze sentimentul deastrului în resurecţie, voi adăuga, neştiut, minuscula mea doză de forţă mentală la demersul lui. Civilizaţia căreia, vrem-nu vrem, ne place-nu ne place, îi aparţinem şi care, hélas, e pe ducă, are nevoie vitală de un curent resurect.
Războaiele de epocă, de la cele medievale, la cele ale reformei şi contrareformei, până la cele naţionale, au ocolit, în general, catedralele. Notre Dame de Strassbourg şi-a schimbat de mai multe ori stăpânii, dar n-are o zgârietură. Ce preţ ar mai fi avut provincia mereu recucerită, fără acest nucleu identitar? Doar Notre Dame de Reims a fost bombardată de Reichswehr în primul război mondial. Prilej pentru francezi să facă reclamă barbariei teutone. Parisul a fost ocupat de 3 ori în istorie, de armatele germane în1814, 1871 şi 1940, prima dată împreună cu cele ruseşti. Dar, până în august 1944, când a fost incendiat Grand Palais (singura distrugere a unei clădiri de patrimoniu cultural între insurecţie şi ocuparea Parisului de către divizia Leclerc), singurele mari clădiri istorice distruse în cursul unor lupte au fost Bastilia, în 1789 şi Palatul Tuileries, în 1871. În locul căruia de atunci sunt grădinile Tuileries. Aşa, destule palate au dispărut în urma modernizării oraşului, în diferite epoci.
Generalui von Choltitz, un dur care distrusese Rotterdamul în 1940 şi Sevastopolul anul următor, întâlnindu-l pe Fűhrer cu ocazia numirii sale în funcţia de comandant al regiunii pariziene, n-a avut nevoie de mai mult ca să se lămurească de insanitatea mentală a acestuia. Pe parcursul zilelor, probabil şi sub argumentele forte ale primarului parizian Pierre Taittinger şi ale consului suedez Raoul Nordling, şi-a schimbat, treptat, abordarea. Deşi marja sa de manevră era extrem de restrânsă. A desfide pe faţă ordinele din ce în ce mai imperative ale fűhrerului, transmise prin generalui Alfred Jodl, şeful OKW, l-ar fi dus direct în braţele Gestapo’ului. Conştient că războiul era pierdut, a început să se simtă răspunzător în faţa istoriei. Poate în oricare alt oraş, cu mai mică rezonanţă culturală, i-ar fi păsat mai putin. N-o să ştim niciodată. Stim doar că a manevrat pe sârmă subţire, colaborând neoficial cu Raoul Nordling şi, încă mai discret, secret chiar, cu Emil Bender, AKA Bobby, agent Abwehr. A dat lupta cu insurgenţii şi cu divizia Leclerc, dar s-a predat în după-masa de 25 august. O jurnalistă română de radio spunea, în particular, că parizienii ar fi trebuit să-i instaleze câte un bust generalului german la fiecare colţ de bulevard.
Acum, la mai puţin de 24 de ore de la sinistru, întrebarea pe care începem să ne-o punem, surprinşi, nu e cum a rezistat catedrala – alături de alte catedrale gotice – secole de-a rândul unor inexistente distrugeri deliberate. Ci, având în vedere cantitatea impresionantă de lemn din structura de rezistenţă, tehnica de ignifugare fiind necunoscută nu doar la vremea construcţiei ci încă mult după, cum n-a fost incendiată, fie şi accidental, până acum.
Trebuie să recunosc că primul reflex mental a fost o imagine de film. Biserica pustiită, fără acoperiş, în care ninge, din filmul lui Tarkovski, Andrei Rubliov.
Şi totuşi, întrevăd reacţii tonice, printre cele inerent gregare. Şi chiar unele inerent ieftine. Dar să defalcăm. Autorităţile, începând cu preşedintele ţării, erau obligate la o reacţie şi un mesaj pozitiv, optimist. Şi au făcut-o. Susţinuţi de mari potentaţi financiari. Aflăm că primul ofertant e soţul actriţei Salma Hayek. Dacă autorităţile ecleziastice franceze vor fi reacţionat (şi e improbabil să n-o fi făcut), erau la fel de obligate. Dar în media românească n-au ajuns referiri. Am, însă, informaţie despre reacţia unor preoţi catolici locali. Corectă, dar parcă nu foarte energică. A fost mai mediatizată reacţia unor personaje ecleziastice româneşti. Catolice, evident. La care am văzut exact nuanţa de forţă de care vorbeam. Reacţiile politicinilor români de vârf au rămas la nivel convenţional, lipsit de rezonanţă. Şi de vlagă. Ar fi fost interesantă reacţia reprezentanţilor bisericilor ortodoxe, până acum, la 2 zile de la dramă, fie absentă, fie nemediatizată. Încă mai interesantă ar fi (fost) reactia reprezentanţilor celorlalte 2 culte monoteiste? Dacă va fi existat, iarăşi media românească n-a dat de ştire. De altfel, în general, evenimentul a fost tratat în 2 etape complet diferite. Imaginile în direct, oferite de media internatională, au fost comentate cu ton viu, reportericesc, de cel puţin un post tv românesc. O reală reuşită profesională. Dar, de a doua zi, parcă s-a pus batista pe ţambal.
Aflu că fleşa, săgeata, care s-a prăbuşit în flăcări, a fost (alături de alte detalii, printre care poarta corului şi relicvariul) opera arhitectului Eugène Viollet-le-Duc, care, în opera sa de restaurare, a ridicat o nouă săgeată în locul celei arse în 1830. Deloc neinteresant, un interlocutor de aleasă cultură spunea că arhitectul n-ar fi fost credincios. Bun, asta nu schimbă cu nimic semnificaţia nu doar culturală, ci întâi de toate creştină. N-am găsit nici o referire la această presupusă dimensiune a arhitectului, deşi informaţiile despre el sunt destul de amănunţite. Dintre lucrările de restaurare, cele mai multe sunt biserici. Inclusiv Sainte Chapele, la doi paşi de Notre Dame, cu vitraliile ei minunate. De ce am menţionat amănuntul? Nu intru în discuţie, mai ales pe blogul meu, asupra atitudinii globaliste faţă de creştinătate, dar sugestia, subtilă, rezonează cu altele, mai primitive, ca restaurarea să fie corectă politic. Adică să admită un ghiveci de stiluri, pentru a o integra ca simbol multicultural. N-avem decât să sperăm că cei care vor gestiona restaurarea vor rezista la astfel de presiuni.
Evident, nu iau în seamă inevitabilele pseudoipoteze ale unei mâini criminale islamiste. N-ar fi în profil. Crimele islamiste petrecute în ultimii ani în Europa sunt primitive şi trimit la sceleraţi. Cucerirea islamică a Europei n-are nevoie de un gest care să atragă atenţia asupra cuceritorilor şi să determine accentuarea resentimentelor inerente împotriva lor. Islamizarea Europei are o dinamică insurmontabilă. Cea mai recentă ştire, la trei zile după sinistru, e că s-ar fi conturat o ipoteză plauzibilă. Un scurt circuit la ascensorul şantierului reparaţiilor în curs. Lemnul structurii, străvechi, ar fi reacţionat firesc. Două uimiri. Profunde. Cum se face că lucrările în curs n-au început cu ignifugarea cantităţii enorme de lemn. Până să mă lămurească arhitecţii care-mi citesc blogul că ignifugarea ar fi prejudiciat cumva însăşi structura, întrebarea rămâne. Pentru structura acoperişului s-au folosit, în aproape două secole, 1500 de stejari. Iar în jargonul oamenilor locului această structură era numită le forêt. Mai aflu că o companie de pompieri făcea permanent de gardă, ceea ce e logic. Dar era lipsită de mijloace ultrarapide de intervenţie. Nu aveau instrumentarul complet Ceea ce nu mai e logic. Nu mai discutăm că în atmosfera corectă politic, bugetul de întreţinere al simbolului creştin se redusese la o sumă ridicolă, două milioane de euro anual. Altă întrebare: insurecţia pariziană a început pe 19 august 1944 prin ocuparea prefecturii de poliţie. CNR votase la scor strâns declanşarea insurecţiei, forţată de comunişti, în ciuda apelului insistent al comandamentului londonez al Rezistenţei. Iar Rezistenţa din poliţie era majoritar gaullistă. Prefectura de poliţie se afla vis-à-vis de faţada vestică, cea cu turnurile pătrate. Joliot Curie, aflat la Prefectură, fabrica de zor cocktailuri Molotov. Folosind sticlele de vin din pivniţă. Nu numai cu benzină, ci şi cu acid sulfuric. Când von Choltitz a trimis primele trei tancuri pentru a trage în faţada Prefecturii, acestea s-au plasat aproape de cele trei portaluri de intrare în catedrală. Practic la poalele faţadei turnurilor. Cel puţin unul a fost incendiat. Cu o sticlă aruncată de undeva de sus. Amănuntul e precizat atât în cartea lui Dominique Lapierre şi Larry Collins (o reconstituire documentară moment cu moment), cât şi în filmul lui René Clement (1966), care urmează scrupulos documentul jurnalistic. E adevărat că un tanc incendiat nu prea aruncă scântei, dar riscul a existat. Ce-s 75 de ani faţă de peste 850 în biografia lemnului de structură? Ca să nu mai vorbim de miile de cartuşe trase din Prefectură. E adevărat, spre pavaj, spre soldaţii ocupantului. Mi-am pus probelma riscului fără să am habar de structura de lemn, încă din 1976, la prima lectură a cărţii şi apoi din 1982, la prima vizionare a filmului. Mi-am pus-o în 2006, când am păşit pe esplanada dintre faţada vestică şi Prefectura de poliţie. De ce nu mi-am pus-o şi când am intrat în pronaos? Se va vedea imediat. Dar mi-o pun mai ales acum. Repet, ambele documente, deşi filmul e cotat ca artistic, sunt reportaje. Bazate pe interogarea miilor de participanţi la evenimente. Cota de ficţiune trebuie să fi fost neglijabilă. Oricum, acest episod din mica epopee a eliberării Parisului ilustrează mai bine decât orice concluzia cutremurătoare că rivalitatea dintre comunişti (obedienţi şi atunci lui Stalin) şi gaullişti, fibra resurecţiei naţionale, a frizat o anume iresponsabilitate a Rezistenţei ca ansamblu fratricid. În contrast cu responsabilitatea istorică în context dramatic a lui von Choltitz, călăul Rotterdamului şi al Sevastopolului. Sigur, fraza patetică a regretatei jurnaliste românce de radio, cu busturile generalului teuton, care ar fi trebuit să împodobească fiecare carrefour, rămâne simbolică. Nerealistă. Dar un răspuns tot poate primi. Timp de un an, ironic de precis, între intrarea în vigoare a armistiţiului Pétain şi declanșarea planului Barbarossa, partidul comunist francez a îndeplinit, conştiincios şi criminal, ordinele lui Stalin, emise prin fals desfiinţatul Komintern. Şi a făcut propagandă pentru… colaborarea cu ocupantul! După război vor fi fost spânzuraţi câţiva speculanţi de piaţă neagră, drept colaboraţionişti. Şi câteva otrepe din Gestapoul francez. Dar nici un fir de păr nu s-a clintit pe scalpul nici unui singur comunist. Cum, asta e fără legătură cu incendiul catedralei? Dacă mie mi-a trecut prin cap, nu e fără legătură. Nimic din cei 856 de ani, hai 674, nu poate fi fără legătură.
Care e fraza ce-mi zumzăie în cap auzind de termenele ambiţioase ale lui Macron, mai realiste ale arhitecţilor, pentru restaurare: a fost, legenda spune, pronunţată în ultimii ani de Henri de Béarn. Primul Bourbon pe tronul Franţei: Parisul merită o liturghie. Să nu uiţi, Darie…
În final, răspunsul la întrebarea de ce nu mi-am mai pus nici o întrebare odată păşind dincolo de portalul principal al faţadei vestice. Cu un an în urmă, avusesem o trăire inedită şi cum nu se poate mai rezonantă. În Capela Sixtină. Privind spre celebrul tavan, deodată oboseala mi s-a scurs la pământ şi am încercat o stare vecină cu zborul. Care s-a stins iute în următoarele săli ale Vaticanului. S-a repetat la Notre Dame de Paris. Am aşteptat-o la Czestochowa, la nici 3 ore de la ieşirea din muzeul de la Oszwieczym. Palidă totuşi. Nimic, dar nimic, la trecerea prin strâmtul culoar pe lângă La Moreneta, cealaltă Fecioară Neagră, de la Monserrat. Nu mai vorbim de Biserica Sfântului Mormânt. Unde nu m-am detaşat de masa turiştilor. Atât. În Capela Sixtină şi în interiorul Notre Dame de Paris. O altă lipsă de reacţie, surprinzătoare pentru natura mea livresc-analitică. După momentul Notre Dame, accentuat totuşi de proximitatea memoriei fazei gaulliste a insurecţiei pariziene, aşteptam mult de la biserica pendulului lui Foucault. Dincolo de trăirea inerentă ca fizician, mai era şi lectura romanului lui Eco. E adevărat, biserica era în şantier atunci, dar dacă locul ar fi avut ceva să-mi spună, în plus, ar fi făcut-o.
Cum n-am de gând să închei în ton patetic, ultima informaţie pe care v-o ofer e decorarea pompierilor care au reușit să salveze ce s-a salvat. În fine, Vladimir Vladimirovici n-a scăpat ocazia de a-şi lustrui imaginea subliniind valoarea culturală a catedralei, într-o discuţie cu oameni de afaceri francezi. Desigur, în vederea posibilităţilor de cooperare la susţinerea financiară a reconstrucţiei. Dar, mai ales, ştirea momentului, ridicarea unei clone de lemn alături (unde?), pentru uzul serviciului ecleziastic, urmând a fi dezafectată la redarea în folosinţă a construcţiei recondiţionate. Desigur, se preconizează renunţarea la structura de lemn. Metal integral ar fi extrem de delicat. N-am auzit pe nimeni vorbund de materiale compozite uşoare, cu proprietăţi ameliorate de rezistenţă, dar, împreună cu cititorii mei, putem lăsa detaliile tehnice unui popor de arhitecţi.
Post final. Nu e un oximoron. Sunt informaţii acumulate după publicarea textului pe blog. Nu ştiam, la cald, în ziele când am scris primele rânduri ale articolului, că Jaques du Molay, ultimul Mare Maestru al Ordinului Templierilor a fost executat prin ardere pe rug în apropiere de Catedrala pariziană pe 18 martie 1314. Dar mai ales nu ştiam că, dacă despre ipoteza unui atentat islamist, pe care o socoteam improbabilă, nu se mai vorbeşte, între timp sute de biserci creştine au fost vandalizate numai în Franţa. Nu mai vorbim de crima (ce alt cuvânt să folosesc?) anticreştină din Ceylon? Mă rog, Sri Lanka. Şi câte alte agresiuni anticreştine, în toate colţurile globului, cel mai recent în Nigeria continuă să aibă loc? În urmă cu zece ani, în timpul pelerinajului în Ţara Sfântă, ne intersectasem mereu cu o coloană de cinci autocare cu nigerieni. Spuneau că guvernul de uniune naţională, instalat de curând, decretase că cei 10% creştini au acelaşi drept la pelerinaj anual precum cei 90% musulmani. Nu mi-a venit să cred. Oricum, parcă evenimentul ăsta s-a petrecut pe altă planetă, în alt mileniu, dacă nu în ficţiune. Reacţia occidentală, o civilizaţie istoriceşte creştină, mă rog, eu zic cu catalizator iudaic, cu foarte scurte inserţii arabe, care au recuperat Europei fundamentul grec antic, nu intrăm în detalii, occidentul infestat, infectat şi imbolnăvit de corectitudinea politică neomarxistă îşi neagă acum natura.
Şi ultimul amănunt dincolo de final. Punctul exact al declanşării incendiului e peste măsură de ciudat. La baza şarpantei care susţinea fleşa lui Violet-le-Duc. Parcă Murphy însuşi l-ar fi plasat acolo.