de Marta Petreu
Peste ceea ce am scris eu au căzut bolovanii aruncați de departe
cu catapulta
au căzut pietre cît căpățîna de varză
ori pietre mărunte cît pumnul azvîrlite de-aproape cu mîna
și-apoi pulberi ca date prin sită
și cenușa vulcanului etna
Iar vîntul și ploaia furnicile și gîndacii de casă
și-au făcut din plin datoria
Ceea ce am scris eu este cu mine
prins în sarcofagul format chiar deasupra capului meu
ca la cernobîl
peste nucleul centralei
ca nu cumva eu și cărțile mele să iradiem conștiința românească națională
Au mai fost și niște furtișaguri făcute de cîteva persoane importante
din cultura română
pe cînd eu
umblam lela
prin lucernă și păpădie
încercînd să mă vindec
Așa că oamenii ăștia importanți au contat că eu
prinsă ca-n cursa de șoareci sub perdeaua deasă de scuipați și ocară
o s-o-nghit și pe asta
și n-o să mai deschid în vecii vecilor gura
Da da
și-au băgat pînă la umeri mîinile lor păroase proaspăt manichiurate
în cărțile mele
Iar postacii
au azvîrlit în mine ca-ntr-o fîntînă
cu roșii storcite ouă cuie rugină melasă
Acum peste mine și peste cărțile mele stă pămîntul natal
gros și umed
cu rîme
Iar deasupra clop făcut din bolovani și scuipat stă hîit sarcofagul
Peste un secol
cînd cineva – e posibil. Nu-i deloc sigur –
o să scurme cu sapa în carapacea hîită de cenuși și pietroaie
n-o să mai găsească nimic
nicăieri
N-o să mai fie atunci nici măcar sacra limbă română
Nu-i bai – spun ținîndu-mi răsuflarea
preț de zece secunde cît veacul
ca la moartea Laurei mele
care nu împlinise treizeci și șapte de ani –
nu
nu-i nici un bai
bănuiam asta
încă din primele zile ale mileniului trei
Dar așa-i omul – merge merge-nainte
de-unul singur
ca boul
pe drumul cu ogașe și brusturi pe care-a apucat să pășească
și nu se oprește
pînă cînd nu-i crapă-ntre coaste
inima-n patru
nu
nu se-oprește
pînă cînd nu se sfîrșește ori viața ori calea
11 iulie 2019