[Cosmin Perța, Cântec de leagăn pentru generația mea, Editura Paralela 45, 2018]
de Alexandra Medaru
Dacă aș scrie despre autorul Cosmin Perța, foaia ar necesita un studiu separat. De la debutul său cu placheta Zorovavel (Editura Grinta, 2002), scriitorul cu origini maramureșene a publicat eseistică, poezie și proză, pentru cea din urmă obținând premiul Tânărul prozator al anului 2012 la cea de-a treia ediție a Galei Tinerilor Scriitori / Cartea de poezie a anului. Însă nu proza lui Cosmin Perța o voi analiza în cele ce urmează, ci cântecul său de leagăn adresat unei întregi generații într-un volum liric apărut la Editura Paralela 45 în 2018. Afirma însuși poetul că i-au trebuit șapte ani pentru a încheia opera sa, el fiind nevoit să își reinventeze identitatea și vocea. Dar cel ce lecturează cu atenție Cântec de leagăn pentru generația mea va constata că în interiorul volumului se regăsesc mai multe voci, mai multe ritmuri, mai multe stiluri, iar toate acestea se datorează cu siguranță minuțiozității acordate fiecărui poem în parte. Este imposibil să nu observi, atât în secțiunea intitulată De război, cât și în cea denumită De dragoste, iubirea ce autorul o poartă cuvântului scris, iubire confirmată și de studiile sale în literatură, unde deține și un titlu de doctor cu o lucrare referitoare la literatura fantastică europeană.
Cântec de leagăn pentru generația mea este o carte scrisă pentru a fi recitată în fața publicului în ritm violent, în ritm furios (ritmuri ce nu te pot lăsa nepăsător), dar și într-un ritm mai lent și temător legat de poemele de dragoste unde regăsim micile spaime ale poetului: Tot încerc să îți spun ceva, dragostea mea, / dar spaima mea nu mă lasă. (p. 83); Când te-am văzut, dragostea mea, / mi-am imaginat că poți fi femeia oricărui bărbat / ai vrea. (p. 85); Și dacă greșesc, dragostea mea? / Dacă sunt, din nou, doar un mic monstru ce intră în viața ta? (p. 91); Nu sunt departe, dragostea mea, / dar mă roade depărtarea asta ca un șobolan gratiile. (p. 93).
În timp ce în cea de-a doua secțiune descoperim patru poeme ce dezvăluie angoasele poetului în fața unei noi iubiri, în cea dintâi acesta ține în brațele sale o generație întreagă pe care încearcă să o trezească din somnul în care s-a scufundat. În aceste cântece de leagăn ni se relevă diferitele voci, preluate apoi și în alte poezii.
Prin utilizarea asociației Plângi, plângi și Dormi, dormi din primele două cântece, Cosmin Perța dă impresia că vrea prin versurile sale să aline o națiune și în această figură de stil regăsim glasul unui tată ce-și îmbrățișează cu dragoste copilul. Nu e decât o senzație de scurtă durată. Imediat ritmul revoltat al rapului și hip-hópului se dezlănțuie pe tonul dur al unui scriitor care ne arată realitățile crude ale lumii în care trăim printr-o poezie socială ce nu iartă nimic din ceea ce funcționează greșit: parlamentul, sistemul educațional, infrastructura, sistemul medical etc.
Pe de altă parte există o voce ce nu rămâne impasibilă nici în fața știrilor de peste hotare, indiferent că ele sunt despre cutremure, uragane, războaie, criză, maltratări de copii (p. 12), și astfel se trece de la duritate la ură acerbă, o ură care duce la neputința de a se mai recunoaște și la capacitatea de vedea modurile dureroase în care funcționează omenirea: Nu înțelegeți, în penumbră / ești pedepsit pentru ce e moral. / Nu avem frumusețe, libertate, onoare (p. 13) sau Toți alegem calea ciudată, toți scriem mort, / încă de vii. Mumii. Răutate, egoism, egocentrism, / decadentism, avangardism (p. 13).
În primele două cântece Cosmin Perța ne dă întâlnire cu penumbra, pe când în următoarele trei încearcă să ne arate calea de reîntoarcere la normalitate, deși pendulează el însuși între sufocare și nepăsare (cea din urmă fiind o exclamație contradictorie tuturor exclamațiilor anterioare). Nu ne indică drumul direct, ci ca o contemplare, din care ne putem trage singuri concluziile: Am stat și m-am gândit în zăpadă. / Nu m-am gândit la nimic. / M-am rostogolit în zăpadă. // Greoi, mult mai greoi decât în alți ani. / Aveam, cândva, o saltea într-o cameră goală. / E o prostie să pierdem și ce avem cu adevărat. (p. 25). Propunerea sa ar putea fi salvarea, în timp ce continuarea pe aceeași cale ne-ar putea duce pe toți la pieire: Din acest unghi mort îți poți privi sfârșitul cel mai eficient. (p. 28).
Nu doar cântecele sunt sulițe ce străpung, ci și alte poeme pline de traume și obsesii, dar și de aceeași virulență. Film porno, Apocalypse dream sau Immigrant story perturbă prin onestitatea lor brutală despre propria existență sau despre a celorlalți într-un sistem care te consumă și te murdărește cu gelatina sa până ajungi să renunți a te mai curăța, pentru că e mai simplu, deși costurile sunt pe măsură atunci când îți vinzi sufletul: Urăște-te pe tine și orice formă de expresie liberă, / urăște libertatea și dragostea / fii invidios pe orice formă de succes / și de bucurie. (p. 35).
Cel mai impresionant poem din prima secțiune este Verdele e culoarea speranței, al cărui titlu se află în uniune cu anumite pasaje și în contrast cu altele. Dacă cântecele de leagăn grăiesc despre starea de fapt a unei generații, aici Perța izbucnește și ne arată cum am putea să spunem adio câmpiei sfârșitului ce ne trage în tenebrele sale zilnic: Să spargem limbajul & suferința. Să spunem ce credem. / Să ne exhibăm pentru a nu ne pierde, pentru a ni se face rușine, / pentru a nu mai ucide. (p. 41). Cu adevărat terifiantă este ultima strofă care te lovește, te lovește, te lovește prin fiecare vers ce amintește de torturi, de despărțiri, de războaie, de Auschwitz, de crime, de imigranți, de Stalin, de ură și de spaimă. Această strofă cuprinde istoria omenirii, dar cea mai crudă realitate se află în ultimul vers: să plângi, să fii singur, să nu-ți crești copiii (p. 43), vers care e ca un tatuaj înscris nu pe piele, ci în mintea cititorului.
Și în secțiunea De dragoste avem de-a face cu o poezie puternică, ce răscolește prin versurile legate de pierdere, de despărțire, de teamă. Poem despre frumusețe redă o latură melancolică a poetului Cosmin Perța, care pe de o parte se scaldă cu iubita sa în mari nefericiri și câteva bucurii (p. 69), iar pe de altă parte regăsește în ea un soi de frumusețe bolnăvicioasă, la fel de reală ca asfaltul (p. 70). Aici iubirea este inadaptată, însă începând cu Poem despre spaimă regăsim o poezie a îndrăgostirii prin care poetul declară: Vreau să merg / la război pentru tine. / M-am rugat Dumnezeului meu din nou pentru tine, / am plâns și am suferit pentru tine, / pentru tot ce s-a întâmplat și se va întâmpla. Vreau să merg / la război pentru tine (p. 75, Flashback).
Poemele despre ea sunt poezii despre redescoperirea iubirii și despre destăinuirea vulnerabilității în fața dragostei ca o spaimă, pentru că iubirea te umple de frici când e reală: temeri pentru cel drag, temeri că nu te vei ridica la nivelul așteptărilor, temeri că poate într-o zi visul în care te afli se va destrăma. Toate se regăsesc în versurile lui Cosmin Perța care știe că ea e mintea lui. Iar când ai dat de o asemenea iubire nu ai cum să nu te înspăimânți.
Autorul deschide opera sa cu un cântec și încheie tot cu un cântec, scris pentru iubita sa. E un cânt despre așteptare, pentru că dragostea adevărată așteaptă, cum spune și melodia True Love Waits de la Radiohead și cum confirmă autorul: Dacă nu mă vei chema, / Știu răbda. // Dar dacă ai nevoie de mine, dragostea mea, / Spune ceva. / Sunt bărbat, știu aștepta. (p. 96, Cântec de adormit iubita).
Scris în vers liber, cu puternice influențe postmoderniste, volumul Cântec de leagăn pentru generația mea (premiat în 2019 ex aequo la secțiunea Poezie de către publicația Observatorul Cultural) va continua să răsune și în anii ce vor veni, meritând cu siguranță o traducere peste hotare. Pentru că în el nu se regăsesc doar probleme ale societății românești, ci laitmotive ale unui mapamond măcinat de cele enunțate de Cosmin Perța în volumul său, ce ar fi meritat măcar o nominalizare la Premiile Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2018.
Despre autoare:
ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și realistă (proză, dramă, poezie), critic literar și editor, fiind colaborator permanent al e-revistei EgoPHobia unde conduce două rubrici, Arena culturală: cartea și filmul (în calitate de critic literar) și Lecturi potrivite / recomandate de Alexandra (în calitate de editor).
A publicat un volum liric, Demoni și demiurgi (Editura EIKON, 2017), poezie în volumul Tramvaiul Poeziei (Editura Paralela 45, 2019) și proză în antologiile Eroi fără voie (Ed. Millennium Books, 2015) și Centenarium StrING (Editura Tornada, 2018).
Are apariții de poezie, proză, studii critice, editoriale în publicațiile Apostrof, EgoPHobia, O mie de semne, Revista Online de SF&F Galaxia 42, Revista de suspans, Revista de povestiri, Argos, eCreator.ro, Parnas XXI, Postmodern, Puterea – Cotidian Național, Select News și pe platforma Queero. Amintim câteva lucrări semnificative: Păcatul (2013), Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan (2016), Gomes Leal – poet al Satanei sau al lui Hristos? (2016), A fi sau a nu fi scriitor… (2017), Ființele nopții din urmă (2017), Marea unire și cultura veșnicei influențe (2018) sau Henrik Ibsen – “Peer Gynt” (2019).
În 2014 i s-a acordat Premiul al II-lea la Inspired – Concurs de idei, secțiunea Dramaturgie, pentru lucrarea Contrabandă-n alb și negru.
Câteva referințe la întreaga sa activitate literară au venit din partea unor critici și scriitori aclamați:
Din mai multe puncte de vedere, Alexandra scrie o poezie diferită de cea a generației sale. Pentru ea, prozaismul căutat, estomparea afectelor ori fantoma unui mizerabilism exhibat, nu înseamnă mai nimic. Textele ei au uneori o agresivitate ritualică și ar putea fi închinate divinității gnostice Sophia, care era în aceeași preoteasă și prostituată. Alteori, figura lui Lilith iese la suprafață: asemenea personajului Vanessa Ives, poeta strânge mâna stângă a lui Dumnezeu. Dacă ar fi să încadrez volumul, l-aș pune la intersecția dintre post-clasicism (pentru că este construit într-un fel anistoric, ce mă trimite la secolul 19; mai mult, ignoră dezvoltările poeziei moderne din secolul trecut, ceea ce este și farmecul lui), post-romantism (parcă le vezi pe Emily Dickinson și pe surorile Brontë în fundal) și un fel de para-simbolism (orientarea lui Baudelaire spre caracterul maladiv al existenței a generat universul nostru poetic).
(Ștefan Bolea)
Poeziile Alexandrei nu iartă. Ȋţi pătrund în carne, în oase şi în simţuri. Nu te poţi cuibări în ele comod, însă glasul lor te săgetează cu o forţă impresionantă. Ȋn universul claustrant ţesut de autoare, demonii şi demiurgii par a se ospăta la aceeaşi masă, adunând firimituri de suflet şi bând sânge care nu se transformă însă niciodată în vin sfânt. E otrăvitor, miroase a moarte şi a trădare. Aminteşte de două trupuri care au fremătat, cândva, în acelaşi ritm.
Unde se termină geneza iubirii şi unde începe destrămarea ei? Zeii au obosit, apăsaţi de povara propriei creaţii, iar oamenii s-au preschimbat în „păpuşi ale destinului”. Sensurile şi-au ieşit din matcă pentru că nu mai are cine să răspundă întrebărilor. Din noianul de incertitudini marcate de revoltă şi de apatie totodată, răsună o întrebare înfricoşătoare: „Unde e Dumnezeu?/Nu în scrierile sacre, pentru minţi astupate/Unde e Dumnezeu?/Nu ştiu…”
(Teodora Gheorghe)
Alexandra Medaru (n. 1988) s-a remarcat inițial prin activitatea publicistică de natură critică, publicând pe cibersitul personal (taramuridenicaieri.ro) unele articole care au stârnit agitație prin atingerea unor subiecte sensibile (EG Epigonii criticii, Epigonii literaturii fantastice) și dezvoltând în revista electronică culturală EgoPHobia o apreciată rubrică (Arena culturală – cartea & filmul) dedicată istoriei și criticii de artă.
…
Din punct de vedere al teoriei literare, „Demoni și demiurgi” se încadrează, considerăm noi, în curentul expresionist – o reflexie poetică a picturilor lui E. Munch („Țipătul”, „Fecioara”, „Dragoste și durere”), totodată continuare (târzie) a liricii filosofice a lui L. Blaga.
Descoperim, astfel, în Demoni și demiurgi: titanism și „satanism” byronian (artistic – a nu se confunda cu satanismul „religios”!) revoltate și arogante (Creație); decadentism macabru (Crimă) și postmodernism sordid (Fuga lui Bach); existențialism explorator (Unde e Dumnezeu?) și nihilism (auto)distructiv (Demoni și demiurgi) ș.a.m.d.
În încheiere, consemnăm o nouă apariție importantă pe scena poetică românească și recomandăm versurile Alexandrei Medaru iubitorilor de poezie sentimental-rațională cu formă modernă.
(Oliviu Crâznic)
Blog personal: https://taramuridenicaieri.ro/.