Mini-interviu cu Mihail Vakulovski

[invitat @ EgoPHobia #19/20]

întrebări de Sorin-Mihai Grad & Ştefan Bolea

1/ Ce-ai mai scris/publicat de când ai fost invitat în EgoPHobia?
Am terminat, în sfîrşit, prima parte a romanului despre colegii de cameră din vremea studiilor, de data asta cred că definitiv, cu corectură cu tot. Denumirea provizorie e „Tovarăşi de cameră”, de care nu-s mulţumit, dar încă n-am găsit un nume care să-mi placă. E partea cu studenţia de la Chişinău, care poate fi citită şi ca un roman de sine stătător, dar e mai interesant dacă citeşti şi partea cu doctoratul de la Bucureşti… Dar mai bine să citez ce-am scris pe blog cînd am terminat prima parte: „În altă (dez)ordine de idei, chiar acum am terminat prima parte a romanului despre colegii de cameră din timpul studiilor, perioada chişinăuiană (care, de fapt, e un roman sută la sută şi poate fi citit şi fără ce va urma, şi acea parte (bucureşteană) scrisă deja cam 70 la sută). Deocamdată cartea se numeşte TOVARĂŞI DE CAMERĂ şi mă oftic că n-am publicat-o atunci cînd a fost scrisă, pentru că-s mîndru de ce-am citit-corectat.
Personajul homodiegetic ţine scheletul “Tovarăşilor…” (în jurul lui învîrtindu-se cu graţie celelalte personaje, întîmplări, idei), el învaţă la facultate la Chişinău, exact în perioada marilor schimbări sociale, 1989 – 1993 (primul volum), apoi urmează 3 ani de muncă (perioada de tranziţie, cînd are loc trecerea dintr-o parte a Prutului în cealaltă parte), celălalt volum cuprinzînd perioada doctoratului la Bucureşti. 2 ţări frăţeşti, 2 lumi, existenţialism, am rîs recitind, m-am distrat (i-am trimis pe parcurs fragmentuţe şi lu’ frate-meu şi “s-a rîs” şi el), m-am încruntat, mi s-a făcut dor de locuri şi de (unele) personaje (muuulte şi pline de viaţă), există întîmplări reale, cum ar fi mitingurile de la Chişinău, personaje reale, care se vor recunoaşte neapărat, pe unele le vor recunoaşte rudele lor, altele pe care le vor recunoaşte nu sînt ei, de fapt, pentru că n-au nici o legătură cu cine bănuieşte nevastă-sa :D, şi cititul mi-a făcut sete de vin de acasă şi m-a şi excitat (sper că v-am făcut curioşi)…”. Am mai scris multe cronici de carte şi de albume, am scris o proză tematică (despre… prima beţie), am scris editoriale la revista la care lucrez, am făcut interviuri şi din astea… N-am publicat nimic, dar va apărea în cel mai scurt timp o carte la eDVDtura lui Un Cristian, NINPRESS, “10 basarabeni pentru cultura română (Interviuri cu tinerii dintre milenii)” se numeşte şi cuprinde interviuri cu 10 oameni de cultură care erau tineri între milenii: Dumitru Crudu, Ştefan Baştovoi, Alexandru Vakulovski, Vasile Ernu, Pavel Păduraru, Mitoş Micleuşanu, Florin Braghiş, Octavian Ţâcu, Nicoleta Esinencu, Zdob şi Zdub. Ce-i uneşte pe aceşti artişti încă tineri? În primul rînd locul naşterii, toţi fiind români basarabeni, apoi – limba în care creează, toţi cei „10” intervievaţi trecînd Prutul şi activînd în cultura română. Tineri foarte deschişi, direcţi, lipsiţi de orice fel de inhibiţii. O carte care se citeşte cu mare interes, dar care cu siguranţă va fi interesantă şi pentru cititorii dintre mileniile III şi IV.

2/ Ţi-a produs apariţia în EgoPHobia vreo neplăcere din punctul de vedere al carierei literare?
– Cum adică? Ce, EgoPHobia e România Mare? Am publicat la EgoPHobia c-aşa am avut eu chef, a fost un nr. foarte fain şi n-am să regret niciodată apariţia acelei antologii, din contră, a fost un număr antologic, pe care l-am recomandat prietenilor.

3/ Procentual, cam cât din timpul în care munceşti e alocat literaturii proprii şi cât “facturilor & ratelor”?
– Această întrebare ne doare. Da, îmi rămîne tot mai puţin timp pentru mine şi asta e cu adevărat dureros.

4/ Consideri că existenţa ta ar fi ratată dacă nu ai reuşi să scrii o mare operă?
– Nimeni (întreg la minte) nu se aşează la masa de scris cu scopul să scrie „o mare operă”, e ca şi cum ai zice „acum s-o punem de-o revoluţie” sau aşa ceva. Dacă eşti disperat să găseşti exact în acest moment ceva anume poţi să fii sigur că n-o să găseşti, fie vorba de un anume frigider, televizor sau tricou (cu Tiuk! sau EgoPHobia, de exemplu). Dar ce cauţi acum cu disperare vei găsi cu siguranţă, dar… din întîmplare. Cînd am fost la Barcelona am găsit elefantul lui Dali într-un magazin de cadouri, dar nu l-am luat, că mi-am zis că n-are cum să nu fie şi-n muzeul Dali, de ce să-l car după mine pînă atunci? La muzeu am ajuns seara, erau multe chestii, dar nu şi elefănţelul, pe care l-am tot căutat după aceea, dar aşa şi nu l-am găsit… Cînd am să dau de el am să mi-l iau imediat, n-o să mai las pe altă dată… Nu, nu scriu „opere”, pentru că nu am în program acest termen romantic. Scriu ce-mi place mie şi cum îmi place mie, mă bucur dacă ceea ce scriu eu îi place şi lu’ frate-meu sau prietenei mele, dacă se bucură de textele mele şi prietenii e super, e perfect să aud cititori care amintesc de texte de-ale mele, nu-mi mai pare ciudat, ca înainte, că ceea ce scriu de plăcere, pentru mine, interesează şi pe alţii, acum deja mi se pare firesc… Tata, care era foarte pretenţios şi dur cu noi, a zis o dată: „acum Mihai are două opere foarte bune”; el ştie ce avea în vedere… Eu scriu existeme, nu „opere”.

5/ Care e ultimul scriitor (sau ultima carte) care te-a impresionat?
– Nu cred că are vreo importanţă, pentru că „ultima carte care a impresionat un cititor” e mereu alta. Azi poate fi una, mîine –alta, iar poimîine – cu totul alta. Eu citesc destul de mult, avînd în vedere că citesc mereu, nici măcar atunci cînd scriu nu mă pot abţine de la citit, deşi mi-am propus asta. În ultima vreme m-au impresionat cu adevărat Vladimir Sorokin, Chuck Palahniuk, Victor Erofeev, Iurii Mamleev, Victor Pelevin… (în această ordine)…