Neglijarea geopolitică pe care a crescut Rusia și destinul incert al Mării Negre

(pricinaşul de serviciu)

După ultimele 3 articole de rubrică apreciez ca e timpul să folosesc spaţiul acestuia pentru a face cunoscute unele analize ale comentatorilor geopolitici cu notorietate stabilită. Astfel, Rusia, problema majoră a existenţei umanităţii, împlineşte un an ca meta şi mega subiect al rubricii.

Iată o analiză a cercetătorului Silviu Nate, cadru universitar la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu. [Radu-Ilarion Munteanu]

de Silviu Nate

Pornind de la realitatea în care se află Marea Neagră, observăm că acest spațiu este condiționat de geografia regiunii. Ne-am obișnuit să acceptăm profilul static al acestui bazin datorită constrângerii accesului în Marea Neagră prin strâmtorile turcești – Bosfor și Dardanele. Suveranitatea exercitată de Turcia asupra strâmtorilor a avut oarecum rolul (nu consecvent) de a limita accesul Uniunii Sovietice și, mai târziu, al Rusiei spre Marea Mediterană. Această nevoie strategică de a proteja creșterea prezenței ruse pe flancul sudic al Europei a permis Moscovei să funcționeze aici nestingherită, profilându-și un status quo regional. Dincolo de puterea sa maritimă la Marea Neagră, Rusia a depus eforturi considerabile de a menține pe orbita sa regimurile politice din regiune, iar pentru a se asigura că influența ei va dăinui, a plantat conflicte artificiale sub pretextul protejării minorităților ruse pe teritoriul statelor învecinate. Această tactică a avut rolul de a trimite forțe de ocupație pe teritoriul altor state suverane, numite de Moscova în mod fals „forțe de menținere a păcii”. De fiecare dată când exercitarea controlului politic al Kremlinului a eșuat, folosirea forței a devenit opțiunea acceptabilă pentru menținerea status quo-ului regional.

În timp ce Marea Neagră nu a beneficiat de o așa numită internaționalizare, regiunea a fost mereu supusă abuzului de către Rusia și este interesant faptul că această realitate sau uitare geopolitică a fost cumva neglijată de excepția prin care SUA au tolerat existența unui spațiu în care să nu-și exercite hegemonia maritimă globală. Consecința acestei excepții a dus în cele din urmă la multiplicarea ambițiilor Rusiei în regiunea Mării Negre, dar și la o formă de dependență a satelor costiere față de un broker de securitate, capabil să asigure sprijin și garanții externe. Nu greșim dacă admitem că regiunea Mării Negre rămâne un spațiu complicat, cu premise slabe pentru realizarea unui proiect de stabilitate comun.

Totuși, oricât de puțin probabil ar părea în acest moment ca internaționalizarea Mării Negre să beneficieze de acces neîngrădit către oceanul planetar, utilizarea cursurilor marilor râuri și fluvii merită explorată. Dincolo de valoarea investițiilor, anumite studii tehnice sunt necesare pentru a determina fezabilitatea acestor proiecte mari de infrastructură. Până în prezent, au fost vehiculate câteva rute navigabile ce ar putea asigura accesul adiacent către Marea Neagră prin construcția unor canale.

  • O astfel de investiție, vizată de China, pentru a conecta Mareea Egee de Dunăre, respectiv  din Grecia prin Macedonia de Nord și Serbia (Salonic-Belgrad) este estimată la 17 mld. USD. Din perspectiva navigației și a obiectivului de a contribui la stabilizarea Mării Negre, Serbia sub conducerea lui Aleksandar Vučić, ar putea prezenta mai degrabă diferențe de viziune pe fondul unor rațiuni strategice legate de parteneriatul său cu Vladimir Putin.
  • Altă opțiune navigabilă ar putea lega Marea Baltică de Marea Neagră, respectiv Polonia de Ucraina și România (Vistula/Gdansk-Galați), prin construcția unui canal artificial estimat la o lungime de 72km. Se pare că această idee mult mai veche, a fost lansată în timpul activității diplomatice desfășurate de Nicolae Iorga, alături de Take Ionescu, urmărind o conexiune riverană româno-polonă cu implicații comerciale și de securitate.
  • A treia cale navigabilă alternativă este reprezentată de Canalul Istanbul, proiectul de suflet al președintelui Erdoğan, însă nu este clar ce regim de guvernanță a navigației va fi aplicat și nici ce parteneri de investiții vor fi dispuși să finanțeze acest mega-proiect, însă, și aici, China pare să fi identificat un interes strategic.
  • A patra cale navigabilă discutată de-a lungul timpului, se adresează proiectului de canal Nipru-Bug, văzut ca o punte de conectare între Marea Baltică și Marea Neagră, dar care astăzi iese din discuție, datorită condiționării geografice de a tranzita Bielorusia.

Mai multe studii disponibile în spațiile academice și de reflecție independente arată că aceste potențiale canale ar spori fluxurile comerciale regionale și turismul, potențialul irigabil în agricultură, ar putea reduce poluarea transporturilor de mărfuri, iar fregatele de dimensiuni mai mici pot naviga dinspre oceanul planetar spre Marea Neagră fără a se supune limitărilor Convenției de la Montreux care împuternicește Turcia să restricționeze accesul navelor militare prin cele două strâmtori, dacă acesta se simte amenințată.

Cum orice criză vine la pachet cu o serie de oportunități, războiul Rusiei în Ucraina induce un efect de conștientizare în rândul aliaților asupra nevoii de creștere a securității în Marea Neagră. Lipsa aprofundării occidentale a acestui spațiu geopolitic extrem de particular a accentuat în trecut vulnerabilitatea pe care Moscova s-a urcat în dorința de a-și proiecta hegemonia regională. Putin s-a folosit de acest vid strategic pentru a ataca Ucraina, a lansat rachete cu rază lungă de acțiune de pe mare pentru a-și susține ofensiva terestră, a avansat o agendă revizionistă susținând public obiectivul Kremlinului de a reconfigura granițele Europei și de reîntoarcere la ordinea specifică Războiului Rece. Acest comportament a confirmat întocmai dorința Rusiei de a ieși din izolarea geopolitică în care intrase recent.

Scriam încă din luna martie că Federația Rusă se îndreaptă spre statutul de putere regională, acceptând rolul de partener junior al Chinei, în timp ce redistribuirea puterii globale este disputată de SUA și China. Odată ce Rusia a simțit iminența intrării în izolare geopolitică, opțiunile sale s-au restrâns la mize de balansare regională. Această nouă situație a amplificat ambiția Rusiei în Marea Neagră și a complicat climatul de securitate de aici.

Cifrele avansate de analiști și de Ministerul Apărării din Ucraina indică faptul că în acest moment Kievul dispune de capabilități militare și tehnologice sporite pentru a organiza o contraofensivă puternică, în timp ce pentru Rusia fereastra de oportunitate continuă să se îngusteze. Pierderile masive de oameni, tehnică și provizii, demoralizarea trupelor, recrutarea de noi combatanți slab instruiți reprezintă variabilele unei înfrângeri umilitoare pentru Putin. Putem doar aprecia, pe baza datelor publice disponibile, o serie de evidențe intermediare cu privire la capacitatea și ambiția Rusiei de a susține acest război. Aceste informații indică faptul că rezistența armatei ruse se află pe un trend liniar descendent, iar odată cu venirea toamnei și a ploilor, noroiul devine inamicul principal al mobilității mecanizate terestre. Considerând un scenariu pozitiv pentru Ucraina, nu ar fi exclus ca soldații lui Putin să se întoarcă acasă de bună voie într-un viitor nu foarte îndepărtat.

Zilele trecute m-a întrebat o prietenă din Kiev „ce spun scenariile mele despre un posibil atac rus asupra centralei nucleare de la Zaporojie”. Putin, înconjurat de mafiocrație, ne-a obișnuit de-a lungul timpului cu jocul la cacealma. La mai puțin de o lună după lansarea invaziei, Putin a ordonat punerea în alertă a forțelor nucleare. Aceste practici cu puternică încărcătură psihologică sunt folosite ca factor de presiune pentru a descuraja răspunsul armatei ucrainene și angajamentul occidental față de Kiev, având totodată rolul de a deschide canale de discuție între părți în cadrul cărora Kremlinul își anunță pretențiile unilateral. Deși a părut o tactică inspirată adăpostirea muniției rusești în centrala nucleară de la Zaporojie, slăbirea generală a puterii militare a Moscovei nu transformă facilitatea industrială într-o redută pe termen lung. Pentru ucraineni este total absurd să provoace un accident nuclear la Zaporojie, pe teritoriul propriu, în condițiile în care după atâtea drame umane și efort au ajuns în cele din urmă să înregistreze un ascendent militar. În ce-l privește pe Putin, ar putea părea tentant să provoace un hazard nuclear din cel puțin două motive – unul de ordin personal și unul strategic: știe că pierde un război declanșat de el însuși și are șansa unei răzbunări, în timp ce un hazard nuclear ar transforma o zonă imensă într-un teritoriu nelocuit, respectiv o zonă de tampon între Rusia și NATO. Totuși, acest scenariu nu este viabil pentru că un hazard nuclear provocat de Moscova ar arunca Rusia definitiv în izolare internațională, și nici Putin, cu toată îndemânarea sa, nu ar putea controla direcția norului radioactiv. Cele mai mari dintre așezările urbane ale Rusiei se află în proximitatea Europei, fiind direct afectate de o posibilă contaminare nucleară.

Putin nu are motive să recurgă la tactica scorpionului din celebra fabulă „Scorpionul și broasca țestoasă”, deoarece principala sa preocupare constă în salvarea Rusiei de la înecul geopolitic. Deși am putea crede că Putin a devenit un individ irațional datorită eșecului militar, îngrijorarea lui majoră nu este reprezentată de viitorul său politic. Putin a avut grijă să conducă Rusia spre totalitarism, iar cercul său intim de putere se străduiește să-și mențină privilegiile formând un corp comun cu acesta. Așadar, măsurile de control intern funcționează și au devenit tot mai draconice.

Disperarea lui Putin este legată de percepția externă asupra Rusiei ca putere și pierderea pârghiilor de influență internațională. Au trecut doar două zile de când Moscova a invitat Coreea de Nord, state din Africa și America Latină să formeze alianțe cu Rusia în schimbul promisiunii partajării tehnologiei militare ruse. Aceasta este mai nou liga în care joacă Kremlinul, un club al dictatorilor și al statelor eșuate, cu Putin inițiator. Vorbim despre un rezultat ce ar trebui să le dea de gândit acelor europeni care l-au creditat pe Vladimir Putin și vorbeau în urmă cu câteva luni despre reîntoarcerea la afacerile obișnuite cu Rusia / business as usual. Oare spre ce direcție dorește să meargă acum clovnul de Budapesta? Alături de Coreea de Nord sau alături de NATO și UE?

Dictonul pe care marșează Rusia acum îl reprezintă destabilizarea și deprecierea sistemului internațional, crezând că doar așa mai poate avea o relevanță geopolitică. În timp ce nimeni sănătos mintal nu s-ar putea bucura de creșterea anarhiei internaționale, paradoxul face ca din dorința de a nu transforma Rusia într-un actor periferic, Putin a ajuns să lucreze cu periferia politică globală.

Dar, oare, câtă credibilitate mai are Rusia în rândul țărilor din lumea a treia pentru a credita bunele intenții imperialiste ale lui Putin împănate cu abuzuri, încălcări ale suveranității și  dreptului internațional?

Am putea admite că două perspective devin tot mai evidente:

  • Regimul lui Putin nu va cădea repede sau ușor, dar Moscova va intra într-o perioadă de agonie, transformându-se într-un un sistem tot mai opac și izolat internațional;
  • Rusia va rămâne în continuare un pretendent al status-quo-ului la Marea Neagră, iar Putin, cât timp va guverna țara, nu va renunța la ambițiile sale dominante.

În Ucraina, Putin va pune în scenă organizarea referendumurilor trucate pentru declararea independenței unor regiuni. Indiferent de „anduranța” acestor emanații politice, ele vor fi reflectate în presa de propagandă internă ca un succes și justificare a „operației speciale”. Rămâne totuși să vedem în ce măsură armata ucraineană, cu sprijin occidental, va închide fereastra războiului declanșat de Putin.

Punând Marea Neagră în centrul hărții globale, observăm că această regiune s-a transformat în noua Cortină de Fier și scoate la lumină imaginea mai amplă a disputei marilor puteri. Proiectarea unui climat stabil în Marea Neagră presupune mai multă creativitate, viziune pe termen lung și voință politică. Atât sub umbrela Uniunii Europene, cât și a SUA prin Inițiativa celor Trei Mări, poate fi sprijinită reconstrucția Ucrainei, interconectivitatea prin infrastructură și economie, dar pot fi consolidate și regimurile democratice învecinate. Perspectivele de internaționalizare a Mării Negre prin căi navigabile adiacente merită explorate pentru a studia potențialul geoeconomic și de securitate a acestei viziuni. Coridoarele navigabile se dovedesc a fi o necesitate strategică și legitimă pentru diversificarea accesului Mării Negre spre circuitul maritim global și sunt complementare Turciei ca factor catalizator pentru securitatea regională.

Pentru a fi un jucător geopolitic, Uniunea Europeană trebuie să fie mai întâi o forță la ea acasă prin reducerea clivajelor și a vulnerabilităților strategice proprii. Comisia Europeană are instrumente de a apropia Serbia de nucleul funcțional al democrațiilor, de a susține reconstrucția Ucrainei, inclusiv și de a investi în noi culoare navigabile care vor aduce valoare sustenabilă economiei și securității europene.

Franța, dincolo de cultura istorică imperială acumulată, a înțeles în cele din urmă jocul Rusiei și utilizează oportunitatea strategică, devenind un sprijin militar consistent în regiunea Mării Negre. Prin aceste eforturi, Parisul câștigă mai multă influență politică și percepții favorabile, iar acest angajament strategic  se bazează pe un nou tip de leadership unde Franța marchează puncte importante înaintea Germaniei – care, deși a acumulat o mare putere istorică, nu a gestionat niciodată un mare imperiu. Oare, în urma prestației politice maligne a Kremlinului, va învăța Germania că i-a fost subminată autoritatea în Europa? Berlinul are puterea economică și capacitatea de a susține și transforma programele europene dedicate regiunii Mării Negre și vecinătății estice în veritabile proiecte geopolitice, împingând UE într-o formulă consistentă de putere strategică alături de SUA, Marea Britanie, Canada, Norvegia și alți aliați non-UE, completând astfel leadership-ul european proiectat de Franța.

Marea Neagră a scos la suprafață un peisaj geopolitic dificil cu tendințe și suprapuneri hegemonice caracterizate prin imperialismul rus, otomanismul turc, atlantismul mixt de tip occidental anglo-american pe de-o parte și cel bruxellez-european pe de cealaltă parte. Ne regăsim pe o hartă cu perspective disjuncte și numeroase falii conjuncturale, rezultate ale unor culturi strategice diferite.

Așadar, putem vorbi despre un destin strategic diferit al Mării Negre? Există formule de stabilizare a climatului de securitate?

Un lucru este cert, Rusia nu va pleca din Marea Neagră și nici nu are cum să o facă; geografia ne-ar contrazice, iar realitatea regimurilor politice din regiune complică formulele de ameliorare strategică.

Deocamdată, singura formulă de stabilizare este posibilă prin dependența față de garanți. În consecință, nu ar fi prea mult dacă am spune că cea mai bună opțiune pentru securitatea regiunii s-ar produce dacă SUA vor decide să devină o mare putere la Marea Neagră, iar NATO și UE vor face parte dintr-o ecuație de putere strategică câștigătoare. În lipsa unei asumări, SUA vor accepta că nu sunt un hegemon complet, iar Rusia va hărțui mereu, dinspre această regiune, întreaga Europă.

În timp ce Rusia și-a stabilit ca țintă destructurarea sistemului internațional, devenind deopotrivă agresor și catalizator pentru sporirea securității în Europa, șansa constă în crearea unei culturi strategice unitare NATO-UE pentru a gestiona această provocare, angajând totodată eforturi pe termen lung pentru implementarea principiului legitim al internaționalizării Mării Negre.

 

 

Neglijarea geopolitică pe care a crescut Rusia și destinul incert al Mării Negre

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll to top