(pași mărunți)
de Gelu Teampău
Un vechi cuplu şi-a croit din nou calea spre interesul public, stimulând atât producţia studiilor de specialitate, cât şi bârfele de cafenea: Mythos şi Logos. Este la modă a exploata falia de netrecut dintre cele două sfere ale psihismului individual şi colectiv. Definiţiile oferite în dicţionare scot în evidenţă dimensiunea de credinţă eronată a mitului, dacă nu chiar de minciună sfruntată sau de instrument de manipulare, perspectivă impusă de către Roland Barthes. Mai ales când este plasat în opoziţie cu Logosul, considerat discursul raţional al ştiinţelor tari, Mythosul pare ruda lui săracă, venită nechemată din epoca de piatră a minţii. Nici nu mai ai nevoie de argumente pentru refutaţia unei afirmaţii dacă-i răspunzi cu „e un mit”.
În schema evoluţionistă şi reducţionistă magie-religie-ştiinţă, preluată de la Frazer, mitul ar aparţine, deci, primelor două etape, depreciate ca fiind „infantile”. Logosul, în schimb, ar caracteriza ştiinţa, dar în acelaşi timp şi mintea atee, eliberată de superstiţii. Nu e momentul acum să intrăm în altă discuţie, cea privind originea interesului ştiinţific în atitudinea religioasă, preoţii celor mai vechi culte fiind totodată astronomi, astrologi, medici, matematicieni etc. Dar fie-mi îngăduit să expun anumite puncte de vedere de care trebuie să se ţină seama în interogarea şi evaluarea mitului.
Mythosul, pentru prima oară conceptualizat de către greci, reprezenta un discurs de motivare pe care îl rostea un conducător în faţa oştilor sale înainte de o confruntare. Nu valoarea sa de adevăr era relevantă, ci efectul asupra receptorului, care reacţiona la ingredientul minune, patosul. Acesta este primul punct care trebuie reţinut: atât Mythosul, cât şi Logosul, sunt două tipuri de discurs. O naraţiune mitică se poate fonda în totalitate pe adevăr, fără a deveni, prin aceasta, Logos. Iar un discurs considerat ştiinţific şi adevărat se poate dovedi complet fals, fără ca cei care-l perpetuează să fie acuzaţi de lipsă de onestitate. Acum ştim că sistemul ptolemeic era greşit, însă în interiorul acelei paradigme se stabiliseră norme pentru ceea ce era acceptat ca fiind adevărat. Chiar şi în prezent, în ciuda progresului tehnologic, criteriile veridicităţii pot fi modificate în funcţie de noi descoperiri.
Distincţia dintre Mythos şi Logos nu este cea dintre Fals şi Adevărat sau cea dintre Emoţional şi Raţional, şi cu atât mai puţin cea dintre Rău şi Bun. Mitul precede raţionamentul, la nivel intuitiv, însă nu dispare odată cu înstăpânirea proceselor logice. Dacă mi se permite să întrebuinţez o formulă alegorică, transferând naraţiunea Genezei în câmp psihologic, magma informă şi indescifrabilă a mitului zace în apele întunecate peste care se poartă Duhul lui Dumnezeu, aducând lumina ordonatoare a Logosului. Dar cele două planuri coexistă, paşnic sau conflictual, atât la nivel individual, cât şi de grup. Orice încercare de eliminare a mitului din viaţa personală sau publică este nu doar futilă, dar şi periculoasă. Ernst Cassirer observa o astfel de „răzbunare a mitului” în descătuşările delirante ale secolului trecut, după asaltul raţionalist al secolului al XIX-lea care, la drept vorbind, în timp ce încerca să extirpe mitul din anumite sfere, îl sădea cu sârguinţă în altele. A încerca să scapi de mit ar echivala cu încercarea de a scăpa de vise. Nu doar că nu se poate, dar, la urma urmei, de ce ai face-o? Atâta timp cât ai discernământ şi eşti capabil să te plasezi conştient pe unul dintre aceste planuri, nu există pericolul alunecării în monstruos.
Fiecare avem micile noastre mituri personale sau comunitare, iar ele se pot exprima în toate ariile activităţii umane. Astfel, mitul atinge figuri, evenimente şi structuri ale istoriei (Imperiul Roman, Napoleon, Stalin) sau ale politicii (Salvatorul, Înţeleptul), dar şi ale literaturii şi ale divertismentului (Regele Arthur, Superman, Elvis, Marilyn Monroe). Chiar şi ştiinţa poate fi afectată de mit, atât în anumite sectoare ale ei, cât şi în ansamblu, după cum observa Popper, vorbind de mitul contextului. Iar dacă acum suntem apţi să analizăm felul în care mitul a afectat realităţi mentale şi chiar materiale în trecut (de la imperii la naţiuni, de pildă), astăzi nu trăim mai puţin impregnaţi de mituri. Acestea pot fi stimulatoare sau, dimpotrivă, distructive (să ne gândim doar la formulele globalizante care, cel puţin în forma în care sunt definite la momentul actual, se dovedesc catastrofale).
Joseph Campbell spunea că „miturile sunt indicii pentru potenţialităţile spirituale ale vieţii umane”. Integrarea mitului în existenţa noastră reprezintă, în primul rând, capacitatea de convieţuire cu metafora. Iar metafora înseamnă nu neapărat eliberarea de biologia strictă, ci mai degrabă întrebuinţarea creativă a datelor acesteia.