Avea la dispoziţie o noapte întreagă pentru a se gândi la ea. Să îi fie dor, să o dorească ca femeie, să vrea să o distrugă, să o urască feroce sau orice altceva. Gama selecţiei finale era la fel de variată ca aşezările, în cerul său trupesc, a stelelor verzi pe care odată putea să le vadă. Deocamdată nu ştia prea bine, iar acest lucru îl ştia întocmai, cum să se gândească la ea şi cărui gând în mod deosebit să îi dea întâietate. Nu ar fi recunoscut nici în ruptul capului, fiindcă era extrem de orgolios, că limitele sale organice îl împiedicau să le dea tuturor alegerilor finalitatea şi întâietatea primeia dintre ele. Ar fi vrut, dar îşi învinuia corpul pentru limitările sale, să fie cu gândul în toate gândurile pe care le avea despre ea. Aşa i se părea normal, ca ea să îl ocupe la fel cum şi el îi ocupa spaţiul fundamental şi să nu mai trebuiască să îl părăsească niciodată cât o va iubi sau o va urî sau, cel puţin, cât va dori să o iubească sau să o urască. Se enerva cumplit de fiecare dată când îşi dădea seama că nu va fi în stare să facă cum voia şi nu scăpa nicio ocazie să dea vina, pentru eşecurile lui, pe corpul său indezirabil. Îl ura cu intensitate maximă şi, ciudat, cu cât îl ura mai tare, cu atât se iubea mai mult, şi nu pricepea că şi trupul său făcea parte din el şi din ceea ce el iubea mai mult cu cât îşi ura mai tare corpul. Dacă ar fi conştientizat că urăşte de fapt ceea ce iubeşte, ar fi renunţat la ambele sentimente şi ar fi adoptat o poziţie neutră în privinţa lui. Aşa credea şi ea, în aceeaşi noapte deplin şi la dispoziţia ei, dar el nu avea cum să ştie la ce se gândea ea în momentele în care el se gândea variat la ea şi dacă ar fi avut în loc de un trup indezirabil o pleiadă verde de corpuri pur şi simplu stelare. Cât timp ea ajunse la neplăcutul adevăr despre el, el mai cedă puţin din presiunea exercitată asupra propriului său sistem nervos şi încercă să se relaxeze concentrându-se numai pe un singur gând despre ea. Ajunse la concluzia că poate să obţină simultaneitatea pe care o visa şi în chip gradual. Am să mă folosesc de un truc destul de ieftin, care are menirea să îmi mascheze clarele deficienţe organice şi am să îl numesc cum bine îl şi cheamă, simultaneitate graduală, îşi spuse, fără îndoială şi cu ceva ajutor din partea savantului din el. Alese să înceapă cu dorul pe care începuse să îl simtă pentru ea încă de când se înapoie în salon şi observă că nu are pic de somn în corp. Nici nu apucase să închidă bine uşa, că i se şi făcu dor de ea, ca şi cum uşa pe care abia o închise ar putea crea, prin închiderea ei, două lumi impermeabil legate între ele de ei doi. Şi, cu cât uşa se închidea mai mult în vidul dintre cele două lumi noi, cu atât i se făcea mai dor de ea, ca şi cum unghiul de închidere al uşii, cu cât se îngusta, cu atât îi lărgea în suflet dorul pe care ştia că i-l poartă. Era cu adevărat straniu ce simţea şi de aceea se şi duse la uşa trântită insenzorial la intrarea în salon şi o deschise în trepte unghiulare ca lumea de dincolo de ea să nu pătrundă prea brusc în lumea de dincoace de uşă şi să o înece în prezenţa ei prea tranzitivă. Într-un fel, se temea ca ea, şi absentă, să nu îl invadeze cu totul şi în acelaşi fel abia aştepta să fie cu adevărat cotropit, numai că avea un fel de regulă în legătură cu modul în care dorea să fie ocupat, şi anume se aştepta ca inevitabilul să se producă într-un fel de progresie sentimentală. Ţinea aşadar, cu amândouă mâinile, uşa proptită undeva în unghiul gradual, permiţându-le celor două lumi pe care le învecina doar să se îngemăneze, dar nu să se şi contopească. Chiar îi era dor de ea, însă nu atât de tare, încât să transforme unghiul gradual în arc de cerc incomplet. Îi era foarte dor de ea, dar nu într-atât, încât să se lase absorbit cu totul în lumea ei şi, simultan, să părăsească propria lume pe care o tot apăra cu cele două palme întins lipite pe graniţa tăbliată a lumii lui. Totul ar fi pentru el mult prea instantaneu şi mult prea simultan şi, dacă s-ar întâmpla chiar aşa, el s-ar speria atât de tare, încât şocul spaimei ar putea să îi activeze cerul palpitând şi luminat de stele verzi. Un caz fatal, fiindcă ea nu ar mai putea intra nicicum în lumea lui, din lumea ei, nici dacă el ar deschide larg uşa de la salon şi ar lăsa-o aşa toată noaptea. Nu putea deci să rişte cu nimic şi în consecinţă îşi lungi şi mai întins palmele pe uşă şi chiar îi mai încetini unghiului gradual lărgirea insinuantă. Îmi este foarte dor de ea, dar nu ar fi trebuit să mai deschid uşa, se certă pe sine. Suficient că o deschideam mâine când aş fi ieşit pe ea. Nu ştia de ce, deşi ştia, dar nu se putea abţine să nu tragă cu ochiul după colţul subţire al uşii şi, din spatele cantului ei, să nu spere că nu îl observă nimeni cum investighează lumea ei. Era atât de avid să o cunoască şi dorea atât de mult să ştie totul despre ea, încât palmele întinse pe întreaga lor lungime alunecară uşor în ascuţişul unghiului protector. Deplasarea a fost insesizabilă şi el nu a ştiut nimic la început. După ce, în sfârşit, a decis că e mult prea târziu şi că ar fi mai bine să închidă uşa pentru a fi scutit să fie văzut împotrivindu-i-se fără împotrivirea cuiva, a început să simtă un somn uşor îngreunându-i capul, dar a crezut că e numai efectul orei înaintate din noapte şi nu s-a mai gândit la ce abia simţise nici chiar savantul din el fiindcă adormise deja când încă mai avea să cadă vreo câţiva centimetri cu capul în pernă.
(va urma)