de Margareta Teodorescu
L-au găsit pe omul tăiat în jumătate, tăiat în jumătate, având doar o jumătate din el de găsit. Nu au găsit jumătatea omului tăiat în jumătate care avea picioarele să meargă cu acea jumătate de om tăiat în jumătate care a fost găsită.
Asta s-a întâmplat în pădure, unde sunt copaci și frunze mai multe în copaci decât stele pe cerul întunecat al nopții. Jumătatea omului tăiat în jumătate care avea picioarele ar fi putut să plece prin pădure. Cine poate spune că jumătatea omului tăiat în jumătate care avea picioarele nu putea să meargă?
Jumătatea omului tăiat în jumătate care avea mâinile – mâinile acestui om tăiat în jumătate – putea face atâtea lucruri cu mâinile sale: le putea strânge într-un pumn amenințător sau le putea întinde din pământul pădurii unde acest om tăiat în jumătate a fost găsit de parcă ar cere sprijin, de parcă le-ar spune băieților care l-au găsit: “Dați-mi, vă rog, o mână de ajutor!”
Dar omul tăiat în jumătate avea o mână a lui. Adevărul este că acest om tăiat în jumătate avea chiar două mâini pe această jumătate a lui rămasă, acea jumătate din el care încă era om. Se gândea ce folos ar mai fi o mână în plus, sau două mâini în plus, pentru un om tăiat în jumătate? Se gândea pentru că omul tăiat în jumătate avea și un cap. Adevărul este că omul tăiat în jumătate avea două capete pe jumătatea lui. Echilibru pentru acea jumătate a lui care nu a fost găsită? Jumătatea omului tăiat în jumătate care avea picioarele cu siguranță nu putea să spună.
Omul tăiat în jumătate cu cele două capete ale sale vorbea continuu. Conversația între cele două capete ale sale părea de neoprit și cuvintele se rostogoleau când dintr-o gură, când din cealaltă în aerul jilav al pădurii. Cuvintele se risipeau apoi precum niște vapori imponderabili care refuzau să moară în aerul fetid din jurul omului tăiat în jumătate. Erau mult mai multe cuvinte decât puteau acei băieți să asculte, mult mai multe cuvinte decât știau acei băieți ce să facă cu ele și se rostogoleau toate spre ei cu o frecvență de-a dreptul morbidă.
Uneori cele două capete și cele două guri ale omului tăiat în jumătate vorbeau și vorbeau, ambele guri zicând în același timp: “Apăsați-mi pielea și vor țâșni frunze mai multe decât stele pe cerul întunecat al nopții! Trageți-mă de brațe și vor crește două rădăcini în pământul reavăn al pădurii.” Toate acestea până când băieții nu au mai putut suporta.
“Opriți-vă! Sunt de două ori mai multe cuvinte decât ar trebui să fie”, au spus băieții, când cele două capete ale omului tăiat în jumătate, cu ochii mov-verzui scăpărând cu o privire ce le părea diabolică, deveneau prea greu de suportat. “Sunt prea multe cuvinte”, au spus amândoi băieții celor două capete ale omului tăiat în jumătate, cu gurile care nu se opreau din vorbă, vorbă, vorbă, vorbă nici când băieții le-au spus să înceteze.
Atunci când cele două capete ale omului tăiat în jumătate nu s-au oprit și toate sunetele pe care gurile lor le făceau s-au îmbibat lent în pământul deja reavăn al pădurii precum o infiltrare insidioasă a mii de pârâiașe, amenințând să inunde totul, băieții au făcut ceea ce nu au avut de ales. Au luat securea pe care o foloseau ca să taie copacii – să facă lemne din ei, să facă focul cu ei, să încălzească casa din aceste păduri unde locuiau – și fără alte cuvinte, care ar fi fost de prisos, fără a-i mai spune stop omului tăiat în jumătate pentru a face ca jumătatea tăiată a acestui om să tacă din cele două guri ale sale și să-și plece cele două capete, cei doi băieți au ridicat securea sus de tot. Au făcut asta în momentul când întunericul era cel mai greu, când totul era despre moarte și despre mult prea târziu.
Au ridicat-o cât de sus au putut în întunericul atotcuprinzător din acea pădure pentru a o lăsa apoi în jos, rapid și cu toată forța de care s-au simțit în stare, de două ori mai multă decât le-ar fi trebuit pentru un om întreg. Au tăiat cu securea și au retezat pe rând fiecare cap al omului tăiat în jumătate pe care l-au găsit în pădurea unde sunt copaci și frunze mai multe în copaci decât stele pe cerul întunecat al nopții. Păsările strânse pe crengi îi priveau, în timp ce un vânt brutal răvășea frunzele. Au tăiat ambele capete sub lumina morbidă, uşor veştedă a lunii ce se ivise, fără să observe găvanele ce se deschiseră să înghită stropul luminos nedorit ce rămăsese stingher în beznă. Însă nu au găsit niciodată jumătatea omului tăiat în jumătate care avea picioarele să meargă cu acea jumătate de om tăiat în jumătate oriunde.
Au plecat spre casă imaginându-şi că viața își va continua drumul sezonal de melc. S-au îndepărtat fără să le pese de moartea în fa(cere) minor.
Pe când mergeau cu pași firești, dincolo de vârfurile copacilor s-a ivit un soare negru, ca un ochi învinețit care se deschidea și se închidea lent deasupra pădurii.
Soarele negru a crescut pe cer fără să lumineze. Doar cădea peste pădure. Acolo unde fuseseră tăiate cele două capete, chiar în spațiul unde pământul reavăn primise vorbele și sângele lor, exact în locul unde aerul era încă dens de vorbă, au apărut doi trandafiri negri, cu petale grele, de catifea groasă, mirosind a sânge și a mușchi ud. Au înflorit direct din gura fiecărui cap.
Peste pădure a început apoi să crească o materie întunecată, vâscoasă și flexibilă, ca niște tentacule din gumilastic umed care s-a încolăcit încet în jurul picioarelor și brațelor băieților, în jurul toracelui, strivindu-le coastele într-o menghină infernală, ajungându-le aproape de gât și încercând să-i sugrume. Substanța difuză s-a întins rapid și le-a supt culoarea din obraji.
Băieții au simțit tardiv când, sub pielea lor, acolo unde încă mai pulsa sânge, au început să apară spinii. Mici la început, apoi mai lungi, mai groși, mai adânci. Pielea a fost prima care a cedat, apoi mușchii și la urmă oasele. Din băieți au rămas doar niște contururi strivite sub povara unor ghimpi care nu se opreau din crescut.
Nu au mai putut să spună niciun cuvânt deoarece nu mai aveau guri și nici ochi, ci doar nări în care simțeau miros greu de trandafiri. Într-o liniște de mormânt, s-a auzit o ultima răsuflare tăcută, ca o respirație neagră căzând într-o pădure unde sunt mai multe frunze decât stele pe cerul întunecat al nopții și unde jumătatea omului tăiat în jumătate care avea picioarele să meargă cu acea jumătate de om tăiat în jumătate poate fi orișiunde-orișice.