de Margareta Teodorescu
— Dumnezeu este mort.
— Care dintre ei?
— Am spus-o mai degrabă ca o afirmație generală, dar, dacă intrăm în detalii, cred că mă refer la cel pe care l-am ucis chiar eu.
[Când | Dumnezeul | cauzei și efectului | este | măcelărit | cu | sânge rece | toată lumea | știe | pe cine | trebuie | să dea | vina.]
— Oamenii nu sunt prea încântați de asta, știi?
— Am auzit.
[Toată lumea | a | auzit.]
— De ce ai făcut-o?
[Dar | nimeni | nu știe | motivația.]
Clipa sare din timp ca un ac de pick-up alunecând peste crăpăturile unui vinil vechi, uitat pe o etajeră prăfuită. Silueta unei amintiri trece cu pași foarte grăbiți pe hol, luând colțul și estompându-se în neclaritatea unui sentiment uitat. Repede! – privește cum dispare, apoi uită că a fost vreodată acolo.
— Ei bine, pentru că m-a rugat să o fac, îi răspund cu un aer nostalgic.
***
Știi că ești pierdut, dar nu-ți poți aminti viața din afara labirintului. Este un labirint de linii temporale, un corn al abundenței plin de poezii care nu au fost încă scrise. La fiecare pas, tălpile pantofilor tăi întâlnesc diferite texturi. Se aud pași silențioși pe podeaua mochetată a camerei din copilărie, pași mai sonori pe podeaua din lemn masiv care a fost instalată când părinții tăi ți-au renovat casa în 2007, chiar înainte de prăbușirea pieței imobiliare, scârțâituri enervante ale adidașilor pe linoleumul din cabinetul medical al școlii.
Pierdut implică faptul că exista un loc unde încercai să ajungi inițial. Ești pierdut pentru că așa trebuie să fii, pentru că nimeni nu este nici aici, nici acolo fără vreun motiv. Așa că continui să rătăcești prin această casă bântuită, lipsită de orori, ezitând la intersecțiile coridoarelor, uitându-te în niște nișe unde găsești: șoseta pufoasă având imprimați pinguini pe care ai pierdut-o când aveai nouă ani, cuvintele unei cântec de leagăn pe care le-ai uitat aproape complet, al doilea sărut cu aroma sa purpurie, cutia din sidef a mamei tale, având în interior toți dințișorii tăi de lapte, o acadea cu aromă de strugure și o carte intitulată Mituri și monștri.
Sunt și lucruri care nu se pot vedea precum luminile prismatice. Însă cea mai misterioasă și incitantă este umbra, lumina pe care nu poți s-o definești.
Ești pierdut într-o spațiu gol ca o duminică de ianuarie, într-un lung șir de fundături. Nu există nicio cale de ieșire. Nici măcar nu îți trece prin minte că nu ai încercat niciuna dintre uși. Revelația te lovește, desigur, după ce una dintre ele se deschide singură.
Camera este goală, cu excepția unui bărbat așezat cu picioarele încrucișate pe podea. Nu ridică privirea când apari în pragul ușii pentru că deja se uita lung în direcția aceea.
Îi studiezi fața. Îți este cumva familiară în toată neclaritatea ei: un vârtej de păr de culoarea inului așezat firesc deasupra a două piscine infinit de adânci pline cu jad lichid, pielea netedă și luminoasă parcă ar bea razele soarelui, o gură ce are o expresie prea crispată pentru a fi un zâmbet și prea benignă pentru a fi un rânjet; în ansamblu niște trăsături mult prea colțuroase pentru a fi angelice. Privirea? Îți pătrunde sufletul, ca un ecou tăcut din altă lume. În adâncul ochilor, timpul pare suspendat, iar fiecare secundă își pierde conturul, topindu-se în acea infinitate verde. Fiecare clipire aduce valuri subtile, ca o chemare tăcută dintr-o lume de vis, iar tu rămâi prins în adâncimea lor, ca și cum ai căuta răspunsuri în miezul unei furtuni calme.
— Te-ai întors.
Vocea lui nu are un ton particular și nicio inflexiune specifică. Când vorbește, auzi numai niște sunete. Ca zgomotul dintr-o scoică. Ba nu! Sună precum o melodie fără note.
— Am mai fost aici?
— Nu, presupun că nu.
— Tu cine ești?
— Un farsor.
— Și ce fel de farse faci?
— Cu amintiri.
Se oprește pentru a crea un efect dramatic, iar tu permiți ca efectul să își facă simțită prezența.
— Ce este acest loc? întrebi, fără a te aștepta cu adevărat la un răspuns. Pentru un loc atât de abstract, nu te aștepți să existe vreun răspuns.
— Nimic concret. Nimic real. Esență, dacă vrei. Un spațiu având caracter de metonimie. Cam ca o sticluță ce încapsulează parfumurile vieții: briza sărată a mării, fumul pinului care arde, mireasma pământului din care sunt plămădite casele, boarea florilor din luncă și aroma de trandafiri a sânilor de femei.
— Esență?
— Realitatea, așa cum o cunoști, există doar în minte. Percepție. Conștiință. Îndepărtezi redundanța lumii externe și ceea ce rămâne este esența oamenilor și a sentimentelor. În spațiul potrivit, devine la fel de reală ca vechea realitate.
Cuvintele lui îți sună în urechi precum o grămadă de abstracții, dar îl asculți totuși cu grație.
— Știi vreo cale de ieșire de aici?
— Desigur, răspunde el cu nonșalanță, dar pentru un preț.
Ești deja hotărât să plătești.
— Ce amintire vrei?
— Nimic din ce ai regreta, te asigură bărbatul.
— Cum ar fi?
— Prima ta dragoste.
Aceasta te pune pe gânduri pentru un moment, dar nu pentru mult timp. Ridici din umeri și zâmbești de parcă tocmai ți-ai fi amintit răspunsul la o întrebare care te măcina de mult timp.
— În acest caz, ai avea dreptate, dar te-ai afla într-o postură defavorabilă. Nu poate să-mi fie dor de ceva ce nu am găsit niciodată.
— Înțeleg, spune el scăpând un oftat dulce.
Sunetul este teatral amintind de indulgența pe care ai oferi-o unui copil care se plânge de necazurile sale.
— Indiferent de asta, voi respecta termenii. Nu voi lua nimic altceva de la tine. Ne-am înțeles?
— Sigur, dar pe unde ies de aici?
Îți râde în față. Un râs slab, puțin rușinat parcă, dar nu malițios. Își ridică mâna și, pentru o secundă, te aștepți să te lovească, dar tot ce face este să indice spre ușă.
— Nu contează deloc.
***
Prima dată când mă vezi, amândoi stăm în ploaie. Eu sug o acadea cu aromă de strugure, iar gura-mi este colorată în violet. Mama mea tocmai a murit, dar îți voi spune despre asta abia peste doi ani, în timpul unei partide de șah, ca o remarcă banală de final de propozitie.
Îți simt ochii pâlpâind ca niște tuburi de neon pe punctul de a se aprinde când te uiți în direcția mea. Îți dorești atât de mult să spui ceva, dar aștepți ca eu să te recunosc mai întâi. Tot timpul aștepți, niciodată nu profiți de moment, niciodată nu acționezi.
Îți ofer geaca mea pentru că tremuri, pentru că este lucrul corect de făcut. Refuzi, dar pari ușurat că eu am fost cel care a deschis ușa, oferindu-ți o posibilitate de a te strecura cumva.
— Te-am mai văzut undeva.
Tăcere. Te îndoiești de tine.
— Nu-i așa?
Te privesc cu scepticism, de parcă ai fi puțin cam prost.
— Nu, nu pot spune că m-ai mai văzut.
Erai sincer, dar ți-am permis să transformi asta într-o replică de agățat. Nu mă pricep prea mult la romantism, dar recunosc că decorul este destul de fermecător. Stăm chiar dincolo de marchiza magazinului cu delicatese locale, absorbind fiecare centimetru de cer. Îți place senzația unei furtuni iminente, umezindu-ți umerii, în timp ce eu am o teamă patologică de desicare. Este prima dată când ne întâlnim în acest loc, dar nu va fi ultima.
La următoarea noastră întâlnire întâmplătoare, facem schimb de numere de telefon, scrise pe niște bucăți de hârtie cerată, pline de grăsime de la maioneză. Vorbim la telefon în acea seară. Tu nu-mi spui nimic despre tine, iar eu îți spun totul. Tot ceea ce nu contează.
Continuăm să ne întâlnim în exact același loc, în fața magazinului cu delicatese, indiferent dacă plouă sau dacă este soare. În cele din urmă, intrăm chiar și pe ușă. Îmi cumperi un sandwich cu ton și brânză topită pe pâine de secară, iar eu decid că aceasta este o întâlnire. O emoție pentru care părem să nu avem cuvinte colorează conversația, dând adâncime și amploare formelor ei.
Dar asta va veni mai târziu. Deocamdată suntem străini și îmi reamintesc să savurez acest moment.
Cineva ți-a spus odată că un sentiment poate deveni tangibil dacă îl simți destul de intens. Există o anumită ascuțime în nostalgie, atât de palpabilă că ar putea tăia gâtul cuiva. O tandrețe care despică nervii cu un fir roșu. Când îmi spui la revedere, îți zâmbesc atât de delicat încât crezi că oasele ți s-ar putea frânge.
***
Nu îți place schimbarea, așa că îți este greu să te deschizi. Ți se pare dificil să investești părți din tine în ceva care s-ar putea să nu rămână, ca și cum ai șopti secrete vântului. Așa că, în schimb, îți permit să mă cunoști tu pe mine.
Prima dată când vii la mine acasă, îți arăt cartea mea preferată. Este citită și răscitită așa că are coperta crăpată, paginile îndoite și cerneala ilustrațiilor acoperite de apă estompată până la pasteluri. Titlul Mituri și monștri este scris pe copertă cu litere roșii, într-o caligrafie elegantă.
Îți citesc o poveste despre un băiat care se îndrăgostește de cerul înstelat și ajunge să-l seducă pe zeul timpului. Nu este o poveste fericită, dar nici nu este una tragică. Ca mai toate poveștile de dragoste cu adevărat bune, se încheie cu o crimă.
Sângele zeilor se varsă, fluidul eteric umbrind cerul cu nuanțe prețioase de jad și ametist. Dintr-un loc îndepărtat se aude un sunet specific pulverizării. O scânteie. Universul se naște. Dacă urmezi firul puțin mai departe, poți vedea impactul care a creat Luna. O mică protoplanetă lovește Pământul, aruncându-i în aer atmosfera și formând acea sferă vestigială care acum plutește dincolo de atingerea noastră.
De ce s-a întâmplat așa ceva? Nu mai există nicio linie logică directă pentru niciun eveniment. Poate că Luna s-a format deoarece, aproximativ 4,5 miliarde de ani mai târziu, există un băiat care adoră să o privească. Nu există un motiv anume pentru care îi place să o privească. Uneori pur și simplu simte că a fost plasată acolo special pentru el. Un mic dar din ceruri, un semn că el este singura persoană reală în Univers. Îi explică acest lucru prietenului, iubitului, zeului său care ascultă cu un zâmbet. Și astfel s-a născut Luna.
Îți place povestea aceea, chiar dacă nu o înțelegi cu adevărat. Îți spun că tot ceea ce trebuie să reții din ea este că: în trei dimensiuni diferite, un băiat se îndrăgostește de mitul său.
La un moment dat, mă întrebi despre acadele. Nu mă vezi des fără acel băț alb ivindu-se dintre buze, o planetă mov în miniatură ascunsă sub limba mea.
— Când eram copil și părinții mă duceau cu ei la bancă, aveau întotdeauna un bol cu aceste acadele lângă ușă, îmi amintesc. Aroma nu este grozavă, dar au un gust familiar. În timp au devenit mâncarea mea preferată.
Îmi dau seama că vrei să faci o remarcă despre cum acadelele nu pot fi mâncarea preferată a nimănui, dar te abții. Uneori îmi doresc să nu te abții.
Stăm întinși pe podeaua dormitorului meu, cu spatele sprijinit de covorul pătat cu ojă. Mama mea obișnuia să stea ghemuită aici la fiecare două săptămâni, îndepărtându-și oja de pe pedichiura nesatisfăcătoare cu acetonă, mormăind despre bani irosiți și timp pierdut. Nici nu apuca mirosul înțepător să dispară din camera mea, că deja cheltuise alți două sute de lei la un alt salon, cu rezultate identice. Ciclul se repeta. Nu-ți spun această poveste, dar îți spun că mă gândesc să instalez podele de lemn de esență tare și atunci tresari.
La ora șapte fix, te ridici și anunți că ar trebui să pleci.
— De ce te grăbești mereu?
De data aceasta mă întreb cu voce tare.
Te oprești brusc și îngheți ca un fulg de zăpadă în aer, suspendat între cer și pământ.
— Ce?
— Zbori dintr-un loc în altul și apoi în următorul de parcă ai avea un prădător pe urmele tale. Îți devorezi mesele de parcă mâncarea ar fi doar un mijloc de supraviețuire pentru tine și nimic mai mult. Te culci târziu și te trezești devreme, pentru că nu suporți să stai prea mult timp într-un singur loc. Ce câștigi refuzând să pierzi chiar și o singură secundă?
— Ce aș câștiga pierzând? îmi arunci peste umăr.
— Hai, nu fi așa!
Îți zâmbesc timid, împăciuitor.
— Nu vrei să îți petreci timpul cu mine?
[Singura cale | de | a | ucide | un | zeu | este | să | te | îndrăgostești | de | el.]
Ai mai văzut acest zâmbet și înainte, ca și sângele. Sângele meu îți pătează hainele. Limbile fiecărui ceas din lume sunt cufundate de gravitație în loc de timp, balansându-se înainte și înapoi ca un pendul, iar greutatea eternității este ridicată de pe umerii noștri.
Te trag înapoi, te trântesc la pământ și îți presez acadeaua între dinți. Muști fără să te gândești, astfel încât aud trosnetul puternic al bomboanei tari sfărâmându-se în mici bucățele precum o sticlă spartă în cioburi. Ochii tăi nerăbdători se întâlnesc cu ai mei, tremurând ușor.
Mereu grăbit. Mereu așteptând ca ceva să se întâmple. Mereu părăsind încăperea precum o frază neterminată.
— Universul este rotund, nu-i așa?
Te încrunți, prefăcându-te că te gândești.
— Cred că da.
— Atunci, ipotetic vorbind, la o viteză exponențial mai mare decât viteza luminii, ai putea călători în jurul întregului univers într-o singură clipă?
— Cred că da.
Un râset sceptic îți scapă.
— Dacă ai folosi o cantitate infinită de energie.
— Imaginează-ți asta, murmur pe un ton grav, corpul meu ținându-l pe al tău pe loc.
— Să te miști atât de repede încât să nu ajungi nicăieri.
***
Unii oameni se nasc să fie precum niște vase în care, metaforic vorbind, se poate aduna ceva mai mare decât ei înșiși. Nu este în niciun fel vina lor. Sunt încă propriii lor oameni, încă au propria identitate și o voință liberă. Dar fiecare dintre sufletele lor este doar o mică bucată care aparține unui ceva mai mare, ceva dincolo de domeniul înțelegerii.
[Ești | un | zeu | sau | o | persoană?]
Înainte de timp, nimic nu a început și nimic nu s-a sfârșit. După timp, tot ce a început nu se sfârșește niciodată. Ciclul se repetă la infinit.
[Eu sunt timpul | sunt trecerea fiecărei clipe | sunt memoria fiecărui moment | sunt spațiul dintre respirațiile tale | golul dintre bătăile inimii tale.]
Evenimentele sunt amestecate ca și cum conținutul unei cutii de puzzle ar fi fost împrăștiat pe podea. Trecutul curge în viitor, care se îmbină cu prezentul, care se reîntoarce în trecut din nou. Au existat odată un început și un sfârșit definitive. Dar acum, acestea nu sunt nici aici, nici acolo.
***
Prima dată când ne dezbrăcăm unul pe altul, vântul urlă în spatele geamurilor. Nu-mi pasă căci vreau doar să gust în cele mai revoltătoare detalii ceea ce tu ai să-mi oferi. Îți sărut abdomenul, pielea excitată și îți spun, cu mintea înfierbântată, că m-am tot gândit la moarte. Cât de mult îmi doresc uneori să nu vină niciodată. Dar și cum, dacă o astfel de dorință ar fi împlinită, probabil aș găsi veșnicia extrem de solitară.
Îmi spui că este un lucru bun, fără îndoială, că veșnicia este dincolo de posibilitățile noastre și că nu o putem atinge vreodată. Îți răspund că tocmai de aceea îmi doresc să o am oricum.
— Amintirile se estompează cu timpul, dar momentele sunt infinite, îți șoptesc în timp ce îmi sprijin buzele de gâtul tău.
Te uiți uluit de parcă te-aș fi lovit între ochi.
— Mi-aș dori să te pot întâlni din nou pentru prima dată, șoptești. Iarăși și iarăși. Acesta este momentul în care vreau să trăiesc.
Îți acopăr gura cu a mea. Limba mea îți amestecă gusturile gamei purpurii. Struguri și violete. Este al doilea nostru sărut, dar primul a fost neînsemnat; doar o atingere accidentală a buzelor, precum o scuză spusă pe fugă. Este al doilea sărut, dar, de fapt, primul din toate. Există un cuvânt pentru ce este acesta, dar tu refuzi să-l rostești, refuzi să fii cel care să-l recunoască.
Îți închizi ochii în timp ce îmi răsucesc corpul în jurul trupului tău, în timp ce îmi plimb degetele peste coastele tale atingîndu-le precum aș face-o cu clapele unui clavecin. Totul pare că se mișcă, chiar dacă stăm complet nemișcați. Ești copleșit de amețeală pe măsură ce coridoarele se învârt într-un labirint din ce în ce mai complicat în mintea ta. Într-un final, te pierzi. Ești doar un băiat pierdut fără speranță, chiar dacă niciodată nu ai știut încotro te îndreptai de fapt.
În interiorul labirintului există un număr infinit de camere. Nu știi ce conține niciuna dintre ele, așa că te mulțumești să rămâi un rătăcitor. Îți spui că poate te-ai născut să fii pierdut. Asta este probabil povestea ta, povestea pe care ți-o depeni la infinit ca să poți continua.
Dar pentru că simt o emoție suficient de puternică încât să devină reală, am milă de tine. Deschid eu primul ușa.
***
— Vei fi alături de mine până la sfârșitul timpului?
[Timpul | e | mort. | Nu | ai | auzit?]
— Atunci avem o înțelegere.
***
Mâna ta este în interiorul pieptului meu, strângându-mi inima, iar cheaguri din sângele meu îți sunt lipite de degetele cu care îmi condensezi plămânii, anihilându-mi respirația. Venele de pe gât, desprinse de piele, atârnă în aer ca niște cordoane cleioase, tremurând spasmodic, umflate si ejectând valuri de sânge. Degetele mele despletesc și împletesc neuroni, jucându-se cu firele încurcate din hipocampul tău. Trecutul e mort și dispărut. Fiecare jurământ a fost respectat.
Zeifică-mă chiar de trebuie să-mi sfâșii pielea fâșie cu fâșie. Măcelărește-mă folosind coasa primordială, cu șuieratul lamei încovoiate care retează iarba înrourată dându-i un nou impuls spre cer. Sacrifică-mă și răstignește-mă pe un perete alb transformându-mă într-un tablou pictat cu amestec de vopsea, ulei și sânge vâscos întrepătrunse. Înfrânge-mă pentru a mă stoarce de viață. Pierde-ți credința și găsește ieșirea din labirint.
Iartă-mă! Uită-mă și vom rămâne aici pentru totdeauna: doi nemuritori rătăcind prin Univers, în căutarea a ceva care să se termine.
— Te-ai întors.
Nu există niciun pic de emoție în vocea ta; nimic în afară de muzica monotonă și scrâșnită a suferinței și nevoii. Arăți tulburat. Ai mai văzut acest zâmbet înainte, în toate variațiile sale umane, mai mult sau mai puțin convingătoare.
— Am mai fost aici?
— Nu, șoptesc, în timp ce picături de frică îmi apar în ochi, se preling încetișor pe obraji, îmi umplu gura, sângele curgându-mi din buzele ce au acum formă de semilună. În timp ce pielea îmi urlă de durere, ochii îmi zvâcnesc în cap odată cu pulsul nebun.
***
Labirintul din mintea ta devine tot mai confuz. Firele amintirilor sunt trase în toate direcțiile, noduri înflorind acolo unde au fost cândva căi clare. În acest loc, sensul se evaporă, transformându-se într-o iluzie. Privești tremurând. Ești ca o petală tremurând la cea mai ușoară adiere de vânt, gata să cadă în orice clipă. Ca o structură complicată, unul din acele turnuri construite exclusiv din bețe de chibrit.
— Te-ai întors.
Vocea lui, monotonă și lipsită de viață, sună ca un ecou pierdut în timp. Întotdeauna ai fost aici și niciodată nu ai fost aici. Totul și nimic s-au întâmplat în același timp.
— Așa pare, răspunzi tu, dar sunt mai mult decât sigur că încă mă aflu pe drumul meu. Știi ceva? În acest joc al existenței, este ca și cum am juca șah cu timpul, doar că timpul nu știe regulile.
[Timpul | nu știe | regulile | pentru că nu are | spre deosebire de jocul de șah.]
Tabla vieții noastre are sens doar în alb și negru, ca într-un joc de șah. Ne învârtim în același pătrat căruia am decis să-i spunem labirint. Ne alegem cu grijă pionii care ne populează existența, dă-mi întotdeauna frâu liber cailor pasiunii, delimităm cu grijă hotarul astfel încât turnurile iubirii să fie mereu protejate.
Ești conștient de prezența lui, de faptul că în fața ta se află cineva care ar putea fi o extensie a propriei tale fantezii. Sau poate că tu ești cel care este doar o idee vagă, o umbră aruncată de o sursă de lumină necunoscută. Poate ți-ai zdrobit cea mai fină cameră a inimii, aceea cu care simțeai ecoul vântului șoptind printre firele de iarbă, abia atingând pământul.
— Am ucis un zeu, spui fără să te gândești, și am omorât timpul cu el. Îmi dau seama că nu am distrus nimic. Doar am recreat.
Un zâmbet răsare pe chipul bărbatului. Îți dai seama că nu este un zâmbet de bucurie, ci un rictus născut din conștientizarea absurdului. Și totuși este confortabil să știi că nu ești singur în acest labirint.
[Nici nu vei rămâne | niciodată | singur.]
Chiar dacă știe deja răspunsul, te întreabă:
— Vrei să pleci?
[Vreau să rămân | pentru totdeauna | chiar dacă știu că | moartea | nu este | un sărut cu aromă purpurie.]
Este o întrebare retorică, la fel de lipsită de sens ca și labirintul.
— Niciodată. Ești legătură indisolubilă dintre rădăcinile firelor de iarbă ude de rouă și firele de păr care cresc pe trupul meu.