[egoZaur]
de Sorin-Mihai Grad
Există filme lăudate de public și critică, cu note mari pe site’urile de specialitate și recomandate de prietenii ale căror sugestii te-au făcut să vizionezi multe pelicule interesante, și totuși ție să ți se pară c-ai pierdut vremea cu ele. Știu că unii dintre voi veți spune că nu există experiențe inutile, că putem învăța câte ceva din orice pățanie și ratare, doar că mie eșecurile evitabile mi se par lipsite de sens.
Așa a fost și vizionarea filmului „Fiica ascunsă” („The Lost Daughter” în original). Din distribuție fac parte actori importanți, are punctaj bun pe imdb, regizoarea mi-era cunoscută ca actriță și eram curios cum s-a descurcat la conducerea unui film, pe scurt, hai să-l văd. La început părea cumva interesant și m-a intrigat, însă, în scurt timp, mi-a trecut. De ce am continuat să mă uit, în loc să fac orice altceva? E o dilemă pentru rezolvarea căreia ar fi probabil nevoie de cineva care chiar crede în psihologie.
Când s-a terminat, într-o sarabandă de bizarerii stupide și întâmplări lipsite de noimă, din punctul meu de vedere, m-am decis să-mi ofer o pedeapsă suplimetară după supliciul la care mă supusesem benevol și să scriu o recenzie absurd de pozitivă acestui film. Tocmai ați citit ce mi-a ieșit din această intenție. Se pare că nici măcar sub autopresiune nu-s în stare să scriu ceva în care să nu cred, deci potențiala carieră politică pe care mi-o atribuie unii apropiați este doar o glumă la care nu râde nimeni. Întrebarea care rămâne e, însă, desigur, dacă a avut totuși vreun sens să văd acel film până la capăt. Poate că n-a fost, totuși, degeaba. Fie și pentru că a generat acest articol.