de Cătălina Popescu
Umblasem toată ziua, era cald și orașul dogorea. Am găsit părculețul din întâmplare, de fapt cred că mă cam rătăcisem puțin, dar petecul acela de răcoare m-a făcut să mă opresc. Era un scuar, cuibărit în mijlocul unui pâlc de case dichisite. Nimic mai mult decât o alee circulară, străjuită de tei masivi, cu un loc de joacă modest – un tobogan și două leagăne – în mijloc.
Stăteam cu ochii în telefon când ceva m-a lovit peste picioare. O minge portocalie. Ca de nicăieri în fața mea a apărut o fetiță. M-a privit pe sub sprâncene și a spus.
– I-a mea!
– E a ta, am zis și eu.
– I-a mea! a repetat ea, ferm, țintuindu-mă cu privirea.
Una dintre bretelele rochiei îi căzuse de pe umăr și am avut impulsul să i-o ridic. Și-a dat cu o mână părul din ochi – șuvițe scăpat din coada împletită – iar privirea i s-a oprit pe banana pe care o scosesem din rucsac.
– Vrei o banană? am întrebat.
A dat din cap afirmativ. Mă așteptam să plece cu ea dar, strângând cu o mână banana la piept, s-a apucat să se cațere pe bancă. S-a așezat lângă rucsac, doar tălpile încălțate în sandale treceau de margine băncii și a oftat, ca un om ostenit.
– Cum te cheamă? am îndrăznit.
– Milela.
– Mirela?
– Nu, a scuturat din cap cu convingere, Milela.
– Și cu cine ești tu aici?
– Cu Petlică.
– Petrică?
A oftat din nou, aparent exasperată.
– Și el unde e? am întrebat privind împrejur. În parc mai era doar o mămică cu un cărucior, retrași și ei la umbră.
Tot ca de nicăieri a apărut un câine ciobănesc care a dat ocol băncii, a mirosi mingea, genunchii mei, sandalele fetiței apoi a sărit pe bancă unde s-a întins cu capul pe piciorul fetiței.
– Ești cald, l-a apostrofat ea și l-a împins cu cotul mâinii cu care strânge în continuarea banana la piept. Câinele a oftat și și-a retras capul pe propriile labe.
A urmat un moment de tăcere. Două momente de tăcere.
– Câți ani ai? am întrebat.
Fetița a lăsat banana în poală, a ridicat mâna stângă, cu degetele rășchirate și, cu degetul arătător de la dreaptă, a numărat trei degete.
– Tlei! Dar la toamnă o să fac patru, spuse, numărând din nou, pe îndelete, până la patru.
– Huh! Patru…. , am spus eu admirativ iar ea s-a foit încântată.
– Tu ai copii? a întrebat ea.
– Nu, n-am.
– Cățel?
– Nici, am zis.
– Pisoi? a insistat.
– Nu.
– Dar pălinți ai?
– Mama, am spus, dar locuiește în alt oraș.
S-a întors spre mine, era prima dată când mă privea de când se suise pe bancă. Părea ușor descumpănită, ușor dezamăgită. Apoi a ridicat banana din poală și mi-a întins-o.
– Ia tu asta, a zis. Apoi, ca o explicație. Petlică n-are voie, a adăugat șoptit cu palma făcută căuș în dreptul gurii. Câinele, auzindu-și numele, fără să deschidă ochii, a dat alene din coadă.
Am dat și eu din cap, înțelegând-o.
De undeva s-a auzit un fluierat și, la auzul lui, atât fetița cât și câinele au ciulit urechile. Apoi ea și-a netezit rochița peste picioare și a zis.
– Tlebui să plec, apoi s-a tras pe fund până la marginea băncii și s-a lăsat să alunece jos.
– Pot să te conduc?
M-a privit așa cum stăteam cu banana uitată în mână și a dat scurt din cap că da.
Am pornit-o spre ieșirea din părculeț, cu Milela în frunte, ducând mingea și Petlică în dreapta ei. La margine scuarului m-am oprit. Ei au traversat strada, au intrat într-o curte și de acolo în veranda închisă a casei. O voce de femeie a întâmpinat-o. Apoi au auzit glasul Milelei:
– Mama, pisoii sunt plea mici ca să-i dăm?
Apoi vocea care probabil confirma.
În pragul verandei a apărut Milela care m-a privit și a strigat, ridicând din umeri.
– Sunt plea mici ca să-ți dau unul.
Am străbătut scuarul, în sens invers, am trecut de banca pe care șezusem și, înainte să pășesc pe trotuar, nu știu de ce, m-am întors să privesc casa Milelei. Doar că ea nu era acolo. În locul unde, cu 3 minute înainte fetița strigase la mine, se afla un bloc cu trei niveluri. Nici urmă de curte, de verandă, de copil. O pală de vânt a trecut prin crengile copacilor. Am privit cerul, se înnorase, vrea să plouă, m-am gândit. De fapt, ce căutam eu aici? Și de ce strângeam în mână banana asta?