Cum am făcut opt clase

de Radu Părpăuţă

– Dom’ Radu, eu am fost prost la şcoală. Mie mi-o plăcut tare mult caii şi fugeam de la şcoală, ca să mă duc pe deal cu ei. Mă rugam cu lacrimi în ochi de nenea Vasile Butnaru, îl ştii matale, ca să mă lase la cai. Aşa că n-am făcut decît şase clase. Pe urmă am intrat direct la CAP, «conducător de atelaj», adică, înţelegeţi, căruţaş. Da’ văd că nu vă îndemnaţi deloc. Hai noroc! Da, tare mult mi-o plăcut caii! Şi-n armată: la început am fost căţălar, dar pe urmă s-au adus doi cai la unitate. Cînd am văzut eu aşa, m-am dus direct la maior şi i-am spus: Tovarăşe maior – ştiţi, aşa se zicea atunci – vă rog pe toţi Dumnezeii pe mine să mă daţi la cai. Şi la cai am rămas pînă la sfîrşitul armeţii. Dar să mă întorc la ce voiam să spun. Într-o zi dom’ director Cotea mă opreşte şi-mi zice: «Mitică, trebuie să faci opt clase. Aşa a venit un ordin». Ştiţi, toţi membrii de partid trebuiau să facă opt clase şi, pe lîngă ei, am făcut şi noi, căruţaşii. Aşa că ne-am dus la şcoală. Profesorii ne vorbeau cîte şi mai cîte, noi ascultam, care putea scria şi în caiet. Eu mai mult ştergeam tabla. Dom’ director mi-a zis: Mitică, tu şterge tabla. Ş-o ştergeam ca la mama ei. Măridicam cu ghiciuşca sub braţ, că eu nu las niciodată ghiciu’ din mînă, şi mergeam la tablă. Buretele era ud şi tabla, nu ştiu cum, moale. Mă iertaţi cănu ştiu să mă exprim, dar tare îmi place să şterg tabla. Şi  lecţiile îmi plăceau. Cînd ne spunea dom’ director cum i-am bătut noi pe turci, cum s-o iubit Eminescu cu una, Veronica. La ascultat era mai greu. Cînd se uita profesoara de franceză în caiete – ea o fetişoară slăbuţă, săraca, de ziceai că mănîncă numai răbdări prăjite – eu mă făceam că deschid fereastra şi treceam pe rîndul celălalt. Da’ hai noroc! Ei, pe urmă au venit examenele. Profesorii ne ascultau, dar mai mult vorbeau ei. La română, eu trebuia să vorbesc de Paşa Hassan de George Coşbuc. Era vorba de un turc pe care-l fugărea Mihai Viteazul. Tare frumos! La geografie am avut despre flora şi fauna Americii, adică de florile şi animalele din America. Eu ca eu, dar mai rău a fost de tov. Ilie – aşa îi spuneam noi, Tovilie – preşedintele de la CAP, care trebuia să facă şi el opt clase. Ca să nu se facă de rîs, s-a dus cu o sară înainte de examene la profesorul de română cu sarsanalele pline: caş, carne, o damigeană de vin. A doua zi trebuia să vorbească despre Scrisoarea III. El – bîtă. Profesorul, ca să-l ajute, îi zice: «Ia amintiţi-vă… . Tu eşti Mircea?» Da’ preşedintele de colo: «Nu, să trăiţi, eu-s Ilie, ştiţi, de asară!». Şi-i face semnul cu sarsanalele, cum le-a cărat. În sfîrşit, am trecut cu toţii. Pe urmă am făcut banchet. Adică un fel de banchet la crîşmă. Noi cu ghiciuştile în mînă şi dom’ director cu mapa la braţ. S-o-mbătat dom’ director că l-am dus cu căruţa acasă. Şi eu eram pulbere. Noroc de cai, săracii, că ştiu şi singuri drumul spre casă. Aşa că, uite, am făcut clase. Dacă nu era partidul comunist, nu ştiam nici pînă în ziua de azi nimica despre fauna din America şi nu puteam să vorbesc cu dumneavoastră la un pahar de vin despre asta. Da’ serviţi. Noroc! Dom’ Radu, e adevărat că acolo-s cai sălbatici?