Nu avea niciun chef să o mai vadă încă o dată. Îi era şi frică de ea. Sau aşa credea. Poate nu îi era frică de persoana ei, ci de efectul pe care persoana ce o era se părea că îl are asupra lui. În consecinţă, nu mai voia să o mai vadă din nou. De altfel, şi dacă nu ar fi simţit niciun fel de frică faţă de ea, şi tot nu ar mai fi vrut să o mai vadă încă o dată. Poate, îşi zicea, frica nu e decât un pretext pentru a nu o mai vedea. În realitate, şi se întreba la care dintre toate realităţile în care se blocase în întreaga lui viaţă se referea, nu avea nevoie de niciun pretext să nu o mai vadă. Trebuia doar să îşi imagineze că nu doreşte un asemenea lucru şi imaginaţia lui impermeabilă la ficţiune s-ar fi şi infiltrat în realitatea în care se întâmpla să fie în acel timp. În fond, îşi tot zicea, de ce să nu vrea un lucru pe care îl chiar vrea şi de ce să se împiedice singur în imaginaţia sa restrictivă, când putea să nu o facă în niciun fel. Probabil că se certa în lipsa cuiva care să îl certe, dar era totuşi uimit să descopere că imaginaţia sa nu era deloc ca a altora, fără limite, ci, dimpotrivă, chiar putea să fie total restrictivă. Se întreba dacă mai există şi altcineva ca el, finit în infinit şi infinit în finit, şi tot el îşi răspundea că, mai mult ca sigur, era unic şi că nimeni altul nu mai era ca el. În ciuda imaginaţiei lui restrictive, ce îl împiedica să îşi imagineze un pretext mai bun de a nu o mai vedea decât simplul pretext, inexplicabil, de a nu o mai vedea, rămânea cu oarecare spaimă la adresa ei. Nu mai era frica de înainte, pe care puţina sa imaginaţie o şi eliminase, ci una diferită, nu aşa de insinuantă ca cealaltă, dar cu mult mai subtilă. Nu îi era deloc frică de ea şi de aceea nici nu voia să o mai vadă, dar se temea oarecum de ea şi teama lui superficială îl împiedica să aibă un pretext mai logic de a nu o mai vedea decât simplul pretext de a nu dori, sub niciun pretext, să o mai vadă. Poate îşi imagina că, dacă o vede încă o dată, ceva opus fricii lui restrictiv imaginative se va întâmpla şi în consecinţă nu va putea să o mai vadă după aceea, când fie nu îi va mai fi frică de ea, fie nu îşi va mai imagina că nu vrea să o mai vadă. Perspectiva îl înspăimânta complet şi nu dorea să se ataşeze orizontului ei de aşteptare. Şi deşi era atât de sigur că nu voia să o mai vadă încă o dată, un anumit înalt din el se ridica tot mai în îndepărtarea dorinţei de a nu o mai vedea încă o dată fiindcă, în căderea din el, pretextul de a o nu mai vedea se prăbuşea în chiar dorinţa de a nu o mai vedea. În adâncul întuneric din el, orbecăia fără să ştie cum voia să o mai vadă încă o dată. Contururile erau opace şi suprafaţa prinsă între ele, mată. Total pe ghicite, în întunericul adâncului său, ajunse până la următorul vis, în dreptul căruia se opri să îl înveţe pe de rost şi după aceea să îl repete probabil aproape la infinitul imaginaţiei sale finite. Ce memoră nu era foarte încurajator, dar, cel puţin, îi dădea şansa infimă să o mai vadă încă o dată fiindcă încă o dată era ce văzu pe de rost că trebuie să repete din visul în dreptul căruia se oprise. Încă o dată, atât mai voia să o vadă. Încă o dată şi, dacă se putea, şi încă o dată. Nu cerea prea mult fiindcă memoria lui era aşa cum era, scundă, şi nu ajungea până la acea porţiune din fiinţa lui în continuare asemuită unui cer din întregul său jur împrejur natural şi, în consecinţă, va uita încă o dată că o văzuse deja încă o dată imediat cum, încă o dată, avea să o tot vadă. Ştia prea bine că, de fapt, cerea totul, însă încerca să profite de memoria sa, pe care o şi învăţase pe de rost, şi, ca atare, o ştia cât se poate întinde, şi încerca să profite de ea cât mai putea să o ţină minte. Îşi zicea în sine că, dacă o mai vede încă o dată, nu va avea de ce să o mai vadă încă o dată fiindcă încă o dată şi teama de ea s-ar putea transforma în ce oricum nu ar fi putut niciodată să înveţe pe de rost, oricât de mult s-ar fi străduit să îl ţină minte. Mai bine, în consecinţă, să o mai vadă numai încă o dată, cât timp mai avea reţinerea de a nu o mai vedea şi după aceea încă o dată. Începuse să îşi dea seama de ce anume îi era frică şi înţelese că nu se temea nici de ea, nici de efectul pe care persoana ce o era putea să îl aibă asupra lui, ci de faptul că ar putea să o mai vadă încă o dată imediat cum deja o mai văzuse încă o dată, şi nu ştia prea bine dacă ar putea să o mai vadă încă o dată cât timp o mai văzuse încă o dată, deja.
(va urma)