Conacul

 de Adrian Ioniţă (USA)

for the English version, click here

         În încăperea cu două ferestre orientate spre vest se află un bărbat care bate tastatura unui computer.  Intensitatea privirii sale reflectă un interes atât de mare încât poate exclude totul din jur. Este ora cinci după amiază, oră la care razele soarelui produc reflexe stânjenitoare pe ecranul monitorului său. Încăperea strâmtă şi încărcată este ticsită de lucruri şi semiobscuritatea care o acoperă, le uniformizează sub o iminentă ameninţare. Genţi de piele, cutii cu trabucuri, farfurii în care se află resturi de mâncare, scule, casete video, aparate şi instrumente, scrumiere, sticle de băutură, cărţi, fotografii, reviste, ziare, lacăte grele, o broască de alamă şi nişte mânere de cristal ce împodobiseră cândva clanţa unei uşi trecute prin momente de glorie…  Pe peretele dinspre nord se află o chiuvetă, o maşină de gătit şi o debara de după care la intervale regulate, se aude zgomotul unui cuptor de încălzire cu aer împins.

         Bărbatul scrie o nuvelă despre un conac părăsit din secolul al 19-lea. Subiectul este în mod vădit o provocare tulburătoare, trădată de mişcări întrerupte şi pauze în care închide ochii ca să poată vizualiza o scenă imaginară, o viziune interioară greu de captat pe ecranul minţii sale. Pentru acest om istoria clădirii este tot atât de fascinantă ca şi nitul de fier aflat pe masa militară de lângă fereastră. Alături, din cauza grabei sau a lipsei de spaţiu, nişte cutii de plastic au fost aşezate una peste alta formând un turn instabil ce poate să se prăbuşească din clipă în clipă. După ce  bărbatul se sculă să meargă la bucătărie, lumina monitorului, lăptoasă şi opacă, lăsă să se întrezărească un text. Conţinutul său este greu de descifrat şi percepţia că este o nuvelă despre o casă părăsită s-ar putea să fie falsă. Intrigat de acest gând, am hotărât să mă uit cu mai multă atenţie în jur. Ca să vezi, ai nevoie de exerciţiu. Nu este suficient să mături cu privirea. Ferestrele dau spre o curte interioară acoperită de o iederă cu tulpinile desfrunzite, iar dincolo de un gard înalt de cărămidă, se văd crengile unor copaci printre care se întrezăreşte circulaţia unor maşini ce se mişcă lent, cu viteză constantă. Privirea este un proces ce lucrează ca un mecanism de captare ieşit de sub control. Atunci când ne uităm la o fiinţă umană putem să rănim şi rezultatul poate fi imediat, dar atunci când ne uităm la obiecte, trăim iluzia că ele, fiind neînsufleţite, nu sunt afectate de scrutinul privirii. Lucrurile asupra cărora ne-am aruncat privirea se schimbă. Aruncătura privirii le transformă, un atentat ce răpeşte din adevărata lor substanţă, o impurificare  ce le face să arate ca lucruri abuzate. Poate că acesta este motivul pentru care, atunci când vedem un lucru asupra căruia nimeni nu şi-a aruncat privirea, simţim o tresărire. Dar, există oare aşa ceva?

Fără să vreau, am atins nitul de metal şi un şuvoi de adrenalină m-a scos din încremenirea cu care contemplam camera.

         Bărbatul s-a întors la masa de lucru şi am scăpat ocazia să văd conţinutul materialului la care lucra. Totul în jurul său devenise abundent şi îmi obstacula privirea, nimic nu mai părea disponibil sau vacant. Am încercat să îmi explic cauza acestei schimbări şi singura concluzie pe care puteam să o trag a fost aceea că obiectele care populau încăperea s-au înmulţit în mod miraculos. În timp ce încercam să văd ce se schimbase, un ceainic de pe plita din bucătărie a început să şuiere ca o locomotivă. Bărbatul nu părea să fie prea îngrijorat de acest lucru şi îşi continuă scrisul la computer, când un zgomot înfiorător a cutremurat încăperea şi turnul de cutii s-a prăbuşit spărgând geamul şi farfuriile de pe masă. Un curent de aer rece a pătruns printre jaluzele invadând camera şi atunci am înţeles că vibraţiile acestei lumi ne leagă pe toţi într-un spaţiu şi timp ce se schimbă în permanenţă cu excepţia imaginilor din mintea noastră. Ele au calitatea miraculoasă de a supravieţui după ce totul s-a dus.

         Jăratecul fierbinte al unui muc de ţigară a descris un arc în faţa ochilor mei. Bărbatul este fumător, m-am gândit, însă de data aceasta am devenit suspicios pe propriile mele presupuneri. Experienţele vizuale evoluează mai încet decât realitatea. Eliminând tot ceea ce ştiu despre un fenomen mă apropie tot mai mult de esenţa sa. Un exerciţiu ce îmi dă puterea să văd nevăzutul, să simt efortul zugrăvelii cojite ce se ţine de perete să nu cadă, greutatea trupului pe scaun, vibraţia mânerelor de cristal, ciripitul păsărilor, nitul de metal incandescent şi curcubeul congelat de deasupra încăperii. Când, în sfârşit, am reuşit să găsesc un unghi bun din care să văd ecranul monitorului, am realizat că textul este indescifrabil pentru că fusese pângărit de aruncarea prea multor priviri.