de Petrişor Militaru
Aparent, volumul lui Nicolae Turtureanu, Dublă cetăţenie (Editura Dana Art, Iaşi, 2009), subintitulat „treisprezece scrisori”, este un roman epistolar, la persoana întâi, adresat unui cititor necunoscut, deşi formula de adresare cu care începe fiecare dintre scrisori poate să atragă pe parcursul lecturii o apropiere potenţială („Dragă prietene de departe, …”). În realitate, printr-un stil foarte simplu cartea devine sub ochii noştri un roman experimental în care autorul foloseşte istoria poporului din care face parte 
pentru a explora propria istorie personală, creând, în acelaşi timp, impresia de bildungsroman – Tavi (Octavian Ionescu) este personajul-narator care evaluează de-a lungul evenimentelor – dar un bildungsroman inversat, un text care mizează pe un sens destructurant pentru că una din ideile fundamentale ale cărţii este că sub normalitatea lucrurilor cotidiene şi a clişeelor pe care le întreţinem la nivel mintal despre istoria personală sau transpersonală se ascund cele ce ţin de „somnul raţiunii”. Astfel, în primele scrisori, Tavi parodiază tocmai formarea limbii şi a poporului român, baladele Mioriţa şi Meşterul Manole, cu un umor şi o ironie rabelaisiane: „Încă de la primele războaie romano-dace, strategii romani nu-şi explicau unele înfrângeri în faţa dacilor, care aveau o tehnică inferioară de luptă şi o gândire aşişderea. Până s-au prins: când pe daci nu-i mai ajutau puterile, iar legiunile romane erau gata-gata să-i dovedească, intrau în rol femeile dace. Acestea lăsau, ca din întâmplare, în locurile pe unde trecea armia romană, chiupuri cu vin, pe care legionarii, lacomi sau doar însetaţi, le secau dintr-o sorbire. Apoi, cât erau ei de lungi, cădeau laţi. Pentru vitejii daci era o treabă de rutină să-i culeagă pe romani de pe drumuri şi să-i predea gospodinelor dace, care-i prăjeau la foc mic, ca jertfă supremă adusă lui Zamolxis. Când, în sfârşit, Traian a prins figura, a ordonat suprimarea viţei-de-vie…”.
Idealizarea nejustificată a strămoşilor este crunt parodiată, iar invocarea psihanalizei freudiene spre a motiva strategia de luptă a dacilor şi jertfirea romanilor în locul celor mai viteji luptătorii spre a-l onora pe Zamolxe nu fac decât să incite imaginaţia cititorului şi să sugereze că lectura à rebours 
a istoriei naţionale, fapt ce ar putea fi o soluţie pentru a aduce istoria mai aproape de tinerele generaţii. Pe de altă parte este revigorantă, la nivel intelectual, onestitatea cu care personajul îşi expune viaţa, expediind scrisori din Kali-Buba (să fie o trimitere la Kali-Yuga, vârsta decăderii spirituale, din filosofia indiană?), capitala insulei Buba-Luba, unde este ataşat cultural pe lângă Ambasada României, aşa cum aflăm din Scrisoarea a V-a. Dacă Scrisoarea I corespunde la nivel psihologic copilăriei, iar Scrisoarea a II-a este dedicată revoluţiilor în general (echivalentul adolescenţei), în Scrisoarea a III-a aflăm primele informaţii despre revoluţia „împotriva Odiosului” şi a Sinistrei, ceea ce ar fi analog primelor semne de maturitate în viaţa unui om ca Tavi. Scrisoarea a IV-a este fermecătoare prin modul în care Nicolae Turtureanu înţelege să explice dominanta psihologică a fiecăreia dintre regiunile istorico-geografice ale României, atribuindu-i fiecăreia o baladă care să o definească. Mioriţa e preferata moldovenilor fiindcă ciobanului nu-i pasă ce o să zică mama sa când o să afle isprava, ci o pune pe oiţa năzdrăvană să-i transmită că s-a însurat, „oferindu-i scenariul unei nunţi la iarbă verde”. Pasivităţii metafizice a moldovenilor i se opune hiperactivul personaj muntean Meşterul Manole, care găseşte că „a pune femeia la zid” poate fi uneori soluţia. Din păcate, la final, meşterul nu ştie să îşi ţină gura în faţa Stăpânirii, ceea ce face ca sacrificiul să pară de prisos. În fine, Baba Novac este balada caracteristică ardelenilor. Începând cu Scrisoarea a V-a, Tavi se mută într-o ţară mai mult sau mai puţin imaginară, din vremea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Fost cercetător la un Institut de Istorie de la Iaşi, Tavi este acum colaborator al Securităţii şi împreună cu alţi colegi şi prieteni de-ai săi narează cu ironie şi cinism întâmplările din timpul aşa-zisei revoluţii din ’89 când, evident, foştii informatorii devin revoluţionarii patrioţi din „Buba-Luba”, termen ce pare să rezoneze cu grotescul şi arbitrarul care guvernează această lume ce îşi conţine propria cicatrice în nume. De asemenea, există şi alte nume savuroase: Olo (dictatorul acestei ţări are un nume care sugerează imbecilitatea şi mişcarea retrogradă), Olo Doi, Mânăstirea SECU, Mişcarea Fetelor Îngheţate, Fabrica de Bătut Apa-n Piuă etc., menite să sporească expresivitatea stilistică.
În concluzie, scrisorile nonconformiste ale lui Nicolae Turtureanu, scrise între 1991 şi 2005, sunt o radiografie lucidă a societăţii româneşti, dinspre trecut spre contemporaneitate, în care domină tema identităţii (personale şi naţionale) şi care continuă tradiţia marilor umorişti din literatura română – Anton Pann şi Ion Creangă.