Mogadur

de Adrian Grauenfels

De mult, când eram foarte bătrân şi foarte singur călătoream cu o maşina trasă de gânduri.
Pedalam printre nori şi statui amorfe, prin lagune scufundate între
palmieri prafuiţi cu fructe  galbene, ciugulite de ciori nebune.
 Aerul părea zdrenţuit, ciufulit, îmi intra în buzunare ca să 
iasă şuierând, sărat şi imposibil de strunit. La capătul întâmplărilor Dona Victoria
stătea aplecată curăţând mazăre, şuşotind cu dona Mercedes despre
moartea mea iminentă. Era o zi caldă, sufocantă, eventaiul de piele de elefant
nu prididea să alunge muştele săcăitoare, mari cât viţeii verzi
din iarmaroc. Mă trezeam mereu în şuk, cumpărând invizibil de dulci curmale, 
unele mă mirau cu structura lemnoasă ca arborii de cauciuc de lângă mare.
Un linx ni se freca de picioare, îl chemam  Mogadur după
cum era Luna galbenă sau rece. Luam cu mine în cort o carte, un pistol cu gloanţe paşnice
şi ceva amintiri. In poze secrete priveam femei, femei cu care mă iubisem cândva pe 
bănci, în hotelurile din nori, în căruţa cu nuci, sub fuste. Aveai pistrui, un tată
beţiv, ce te bătea degeaba şi tu plângeai, doar să te iubească şi pe tine nălucile
din stepă. Stiai sa citeşti, să faci codiţe şi să vorbesti la microfon în 13  
limbi străine dar totul se reducea la un sughiţ marcat de suspine imperceptibil de slabe
cât să trezească mâţele de pe acoperiş cu torsul lor secular. Mogadur alerga după
ele vânându-le, mai încolo apărea cu blana lor în gură şi răutate in ochi. Eşti ca el! îmi ziceai
gonindu-l cu privirea tăioasă de samurai obosit. Citeam Kaghemuşa, doream sake cald 
sorbit din ceşcuţe mici, ba mai mult, doream teribil să mă pierd într-o insulă plină de sunete
şi papagali, să pot cutreiera jungla udă de ploaie tropică, să dau foc la vreascuri ca să mă
încălzesc în timp ce te căutam cu luneta în partea ascunsă a gândurilor, tu te faceai că nu mă
vezi, îţi creştea acum un copil în burtă şi te simţeai copleşită de alte griji, de spectaculoase mitoze
care te transformau într-un imens crater de bucurii, de speranţe imaculate, păşeai veselă
pe un pod îngust de santal străveziu, bou batrân îmi ziceai, nu te mai holba la mine,
du-te să mori undeva între oamenii tăi, ăia de construiesc hrube şi pendule,
care numără invers timpul, care nu au trăit ci doar au lamentat echinoxul..

***

In noaptea aceia mi s-a oprit respiraţia
Se deschidea neantul ca o prăpastie adâncă şi primitoare.
Treaz, căutam oglinda în care să îmi iau ramas bun de la mine.
Uite-mă, eu, singur şi lucid, totul oprit în aşteptare mea.
Iţi spuneam.. adio logodnica mea ..ce mult am iubit lumina ta feerica..
îmi vorbeai în somn de fericire, mă duceai să văd veveriţe ce ronţăie alune
dar ele rodeau scoarţa mea, timpul meu care s-a evaporat ..
tu rămai singură acum, uneori o să îţi aduci aminte de mine
de cele mai multe ori nu.

[desen: Uca Maria Iov]