românia pe scurt

(cronica nihilistei)

de Cristina Nemerovschi (Morgothya)

Nu m-a mirat şi nu m-a revoltat câtuşi de puţin să citesc rezultatele unui sondaj care arătau că patruzeci la sută dintre români sunt de părere că soarele se învârte în jurul pământului (what the heck, we are all god’s magnificent creation, aren’t we?), că patru din cinci români nu au auzit sau nu sunt de acord cu teoria evoluţionistă şi sunt în schimb convinşi că dumnezeu a creat toate vieţuitoarele aşa cum sunt astăzi şi aşa vor rămâne până la sfârşitul lumii, adică până când d-zeu va suna din cornu-i fermecat şi va proclama apocalipsa. Patru din cinci români îşi împart weekendul între mers la biserică şi grătar asezonat cu manele din cea mai recentă colecţie. În fond, combinaţia e bună, cele două – biserica şi grătarul – merg mână în mână, mai naşpa e în perioadele de post, dar împăcăm noi capra şi varza chiar şi atunci.

Din acelaşi sondaj reieşea că, altfel, românii sunt specialişti în ocultismul de baltă – ştiu cum e cu numerele norocoase şi zodiile, horoscopul fiind a doua rubrică din ziare citită imediat după cea mondenă, cum roşul fereşte de descântece şi farmece şi eterna axiomă cum că dacă ai noroc la cărţi, n-ai noroc în dragoste. Avizi după ştirile de la ora 5, după crime, violuri cât mai neobişnuite (măcar un pedofil, un gerontofil, un popă sau o găină, că de astea normale ne-am săturat de prin ’95), după lacrimi şi despărţiri în direct, cei patru din cinci dreptcredincioşi nu văd nicio contradicţie, nicio inconsistenţă între aceste reminiscenţe ale păgânismului şi creştinismul ce-i defineşte şi care le dă un sens bine determinat al vieţii de zi cu zi.

Nici să ai idoli nu pare să intre cumva în contradicţie cu religia lor. Într-un orăşel de provincie, la ora 20 şi zece minute, halbele de bere încremenesc la jumătatea drumului dintre faţa de masă pătată, cu pătrăţele albe şi roşii, şi gura consumatorului. Nevasta se opreşte cu mâinile pline de clăbuci, lăsând rufele să se lăbărţeze în cadă, de teamă ca nu cumva să facă zgomot, să-şi deranjeze consortul picat în emulaţie în faţa televizorului şi să şi-o ia din nou pe coajă. Copiii lasă mingea pe maidan şi aleargă să prindă şi ei un loc în faţa televizorului. E ora la care, în zilele norocoase, le VORBEŞTE ZEUL. Cu o cămaşă multicoloră, asortată la o cravată mov cu buline galbene, gigi becali îşi şterge praful de pe pantofiorii albi cu vârf ascuţit şi întors, apoi, cu aceeaşi batistă, care obligatoriu trebuie prinsă în cadru de către cameră, pentru că de lux, adusă din italia, îşi şterge şi broboanele de transpiraţie de pe frunte. Căldură mare. Face un compliment reporteriţei. Apoi întră în subiectul arzător al zilei: “Cine, mă, ăia???! Păi noi ne pişăm pe ăia, mă! Îi batem de-i lăsăm laţi, mama lor, să mă sugă pe mine!”…

România are şi logo mai nou şi toţi vorbesc despre asta, ca şi cum un rahat de frunză verde pe un fond alb chiar ne-ar privi pe noi, chiar ne-ar atinge cu ceva vieţile, ar dispărea aurolacii şi maneliştii, s-ar găsi o soluţie pentru problema câinilor fără stăpân, lumea ar fi dintr-o dată mai bună pentru că românia are frunză verde cu dunguliţă albastră pe fond alb. Se discută aprins dacă este sau nu plagiat acest logo, ca şi cum milfa blonduţă udrea abia la mijlocul anului de graţie 2010 descoperă nonşalantă domeniul creaţiei publicitare şi se minunează că 98 la sută dintre logo-uri şi sloganuri sunt împrumutate de prin alte părţi. Într-o singură privinţă au însă dreptate şi cei care spun că acest logo nu defineşte cu acurateţe românia. Păi n-o defineşte. O frunzuliţă şi o apişoară lasă împresia că trăim într-un paradis cât se poate de liniştit, un tărâm încremenit în contemplaţie, un loc în care nimic înfricăşător nu se întâmplă, un teritoriu ce vegetează şi îşi aşteaptă cu braţele deschise vizitatorii, murind de nerăbdare să le arate şi acestora frumuseţile pe care le posedă, fără a le cere nimic în schimb, fireşte, din pură mărinimie. Dar românia, turistică sau nu, nu este o frunzuliţă şi o apişoară. În locul logo-ului plagiat ar fi mers ceva ce ar fi fost până la urmă apreciat pentru originalitate – prin grotescul şi realismul său, ar fi tăiat oricui elanul de a-şi proclama adevărata paternitate asupra ideei şi execuţiei: un mic puţin cam nefăcut pe o parte (pe aia de dedesubt, că tot nu se vede) acoperit pe jumătate cu muştar, un pahar de bere pe jumătate gol (aşa cum îţi este servit întotdeauna de la dozator, un pic agitat pentru ca lichidul trezit să mai producă un rest de spumă, ca un biet sexagenar animat de pastila magică să mai producă ultimele picături de spermă) şi câteva coji de seminţe de floarea soarelui, cu puţin scuipat pe ele, pentru un luciu de vis. A, da. Şi o turlă ascuţită cu cruce în vârf. ASTA ESTE ROMÂNIA.