Soarele orbitor

de Augustin Cupşa

Fata asta îşi atinge picioarele în două locuri când stă pe scaun. Genunchii şi gleznele. Are şuviţe arămii prinse la spate şi pulpele groase, curbate. S-a suit la Ottakring şi coboară la Zieglergasse. Are buze subţiri. Are părul pe braţe şi pe şira spinării, deasupra fundului dintr-un puf galben şi între picioare ca o dungă de lumină pe sub uşă; are pieptul cam plat; are nişte foi într-o mapă, nişte schiţe, de fapt. Are numai 21 de ani, studiază grafica. Un profesor de la facultate a crăcănat-o deja, a mângâiat-o pe coapse, i-a atins umerii cu penisul când stătea în picioare în faţa ei. Nici o problemă – penisul lui nu mai funcţionează. Nici o problemă, ea nu prea are ce face cu trupul ei. A crescut într-o singură noapte si nu de tot.
Atunci, în mansarda lui din LiebnitzPlatz a stat dreaptă ca acum în tramvai şi a privit fix pe geam. Castanii trec pe lângă marginea vagonului unul câte unul.
A înghiţit ceva pe care el i l-a pus în palmă. Era ceva mic şi lipsit de importanţă.
Apoi au fumat. Fumul alb şi subţire. Ea s-a întins pe spate, învăluită în cearceaful de pânză de pe patul său. A privit prin geamurile înclinate şi a văzut cerul cu diamante. A călărit şarpele.
Sunt în vârful cu zăpadă a cerului
sunt pe fundul oceanului de piatră mov
omoară-mă, mă sufoc aici, a strigat.
Noaptea avea pieliţa brumată şi miezul sângeriu ca o prună.
Sunt pe fundul oceanului aici.

O cheamă Edita, vine dintr-un loc unde la fiecare cuvânt sunt 3 de ö, sunt atâtea ö – uri câte coji de seminţe sunt la noi pe stradă. Tramvaiul opreşte în Westbanhoff, acolo unde ajunge rapidul de Bucureşti. Edita are un coleg sârb. Tatăl lui a murit demult, lângă Sarajevo. Forţau intrarea în oraşul asediat. Milorad o priveşte insistent la orele de desen . Ea nu vorbeşte limba lui. El nu vorbeşte limba ei. El nu vorbeşte limba lui. Ea vorbeşte un pic limba ei dar astea nu prea contează. El vrea doar s-o trântească peste pat, să se prăvălească cu toată greutatea lui peste pieptul ei plat. Dacă ar putea, ar duce-o la Novi Beograd. Acolo câmpurile galbene zac la marginea liniilor de tren. Ar fi mai mult decât să-i spună ce simte pentru ea.
Edita îşi bea de obicei cafeaua în centru, aproape de Operă.
– Nu te mai holba la barman, îi spunea Hilde, o colegă de liceu şi ea ştie ce spune. S-a încurcat cu mai mulţi marocani. Cu unul a trăit în aceeaşi casă 8 luni. Trebuiau să aibă un copil împreună dar a avortat după ce el a părăsit-o. O, dacă ar şti că îl vreau. O, dacă aş şti că îl vreau zice Edita. Tramavaiul se leagănă încet. Până în staţie mai e atât de puţin.
Un ţigan din Craiova se lipeşte de ea. Îi atinge pântecul discret. Şarpele mare şi negru se strecoară pe sub fustă. Balta asta, de pe jos, e de la ea. Ţiganul bagă mâna tot mai adânc. Sunt pe fundul unui ocean, nu te opri. Edita închide ochii ei negri şi strânge mâna pe marginea scaunului de plastic când soarele orbitor intră dintr-o dată pe geam. Prin pleoape totul se face cald. E un trip bun cu tramvaiul ăsta. Şi nu costă mult. Nu te opri, ştiam că ai să te întorci. Îi pleznesc de plăcere capul şi buzele. Îi zvâcnesc tâmplele galbene.
I-am punctat telefonul, să fiu al dracu, zice ţiganul în gând şi-o şterge discret.