Sticky: Eu ≠ eu

de Ştefan Bolea

Teza parcă se scrie singură, în ciuda unor momente scholarly tedious, care sunt inevitabile. Mezzo înainte de culcare, câte un film la Tiff, cât şi o excitare medie în faţa meciurilor Lakers – Magic, pentru că în fotbal nu mai vreau să investesc emoţional. În fine poate o s-o votez pe Eba, pentru că a spus ceva amuzant şi populist despre legalizarea marijuanei. Ceva lipseşte totuşi. Un şobolan s-a strecurat din canalizare şi mi-a pisat un micro-de ce. Deşi nu pot s-o localizez, aveam nevoie de motivaţia aceasta minimalistă, asemenea porţiilor împuţinate din Fight Club. Where do I start from? Is it a permanent revolution or a quest for chaos? Dacă vreau să sparg filmul ăsta cotidian, care ar putea continua foarte bine şi fără mine în viaţa mea, trebuie să merg în profunzimi. Dar aşa risc să trezesc banda care îi înconjoară pe Manfred şi Faust, deschizându-le o uşă, care este la fel de îmbietoare precum capacul unui coşciug. Deja îi convoc inconştient uneori şi stratul ancestral şi anomic, care construieşte solul psyche-ului mă răstoarnă cu capul în jos. Şi asemenea spânzuratului, ceea ce este dincolo de mine se exprimă prin angoasele şi furiile adiacente. Suferinţa naşte ceva – este pragmatică, are valenţe mercantile. Călătoreşti în infern dar laşi în urmă un reportaj. Când te droghezi cu iad, ai coşmaruri ideale, ca să mă autoplagiez: la capătul nopţii este o noapte, care nu a cunoscut niciodată răsăritul.

Să aleg destinul unui scafandru sau să mă obişnuiesc cu distragerea? Focalizezi dar fiecare ţintă doborâtă prin theoria nu contribuie la crearea unei legende. În plus, e groaznic de obositor să fii mereu în căutarea prăzii. Am spus că n-am să mizez, de această dată, pentru plăcerile autarhiei şi pentru teatrul închiderii de sine. „În mine însumi sunt un rege…”, scriam la 15 ani înainte de a fi capabil să concep un text critic şi în plin narcisism autosatisfăcut. Nu vreau să-mi regizez un film, în care regele şi bufonul uniţi asemenea vulturului şi şarpelui zoroastrian să-mi dicteze replicile prin care să mă separ mai tare şi maiestuos de lume. Cele două personae sunt împietrite (Siberia le-a neutralizat afectivul) şi nu pot să-mi mai spună nimic nou. Astfel, ca orice nihilist care se respectă pe sine, trebuie să mizez pe ajutor extern. Let me rephrase this. Dacă mă detonez pe carcasa extinsă a lumii mele, nu fac decât să mă sacrific pe mine pentru mine. E ca şi când fumezi iarbă… Filmul intern este alterat de percepţie dar lumea în sine nu suferă nici o modificare. Thus, vreau un semn din partea lumii – nu o ofertă de pace de la Manfred, ipse, Illidan sau alte avataruri. It’s an essential acknowledgement, otherway this game means nothing.

I think I’m gonna sleep this through şi când o să mă trezesc, voi executa mişcarea mea preferată: deturnarea sensului angoasei, saltul la gât, prin care monstrului fără chip (de aceea ni-l împrumută pe al nostru) îi sare masca. Frica de moarte este nimic pe lângă cataclismele pe care le savurez uneori. Frica de moarte este pentru prinţese şi pentru labagii. Altceva, care este numai anunţat de temerea propriu-zisă, configurează destinul meu. De data aceasta intru în tunel cu dinamita pregătită: ies în întâmpinarea monstrului, pentru că ştiu că vrea să-mi soarbă sabia. O doză de dezgust, asemenea unei flori de plastic la butonieră, îmi salută trecerea. Let’s regroup before the attack.