Lui îi fusese cu adevărat foame şi mâncă tot ce ea îi dădu, cu toate că ziua abia îşi mai abţinea încă o noapte. Probabil că nu mai dura mult până când cina pe care el ar fi trebuit să o ia la cină se va identifica cu micul dejun, pe care el nu l-a servit niciodată în spital. Şi, dacă s-ar întâmpla astfel, lucrurile ar degenera şi nimic nu le-ar mai putea îndrepta. Cina va fi servită la micul dejun, iar micul dejun va fi luat la cină, iar între micul dejun şi cină va rămâne doar identitatea lor aparent pentru totdeauna inversată.
Ea îl servi cu tot ce el îi ceruse şi mâncă îndelungat, cu ea în faţa lui de fiecare dată când nu avea nevoie de încă un fel de mâncare, zâmbindu-i şi primindu-i zâmbetele altfel decât anterior. Se afla aşadar în faţa ei privind-o şi suspectând-o de câte ori nu îi asorta următoarea înghiţitură cu încă un zâmbet. Ciudat, dintr-o dată îi înţelegea zâmbetele şi nu mai încerca să i le oprească supărându-se pe ea. Cina îl făcuse înţelept şi poate că nu cina însăşi, ci această cină pe care o dejuna cu atâta plăcere. Cina matinală îi clătise perspectivele şi înlăturase orice deşeu de pe planurile ei de altfel perfect curate. Şi tot cina îl făcuse să îi ceară şi o altă cină, în timpul potrivit cinei, după ce lucrurile îşi vor putea intra în normal. Îi ceruse o cină aparte, nu în sala cantinei din spital, ci în alt loc, unde să poată cina până când cerul se va înnegri de la sine de noapte şi albul zilei precedente se va permeabiliza cu seară. Îi cerea o cină pe care să o cineze, nu una pe care să o dejuneze, oricât de intimă ar fi fost atmosfera între ei în timpul cinei lor matinale. Ea încetă să zâmbească fiindcă perspectiva unei cine care să nu mai iasă din tiparele timpului zâmbi asupra ei cu intensitatea unei întâlniri. Îşi scurtă privirea numai până la el ca să îl vadă mai bine cum o să reacţioneze când o să îi dea răspunsul ce deocamdată se aliniase cuminte în spatele buzelor, aşteptând să fie pulverizat în auzul său. Ştia dinainte că va zâmbi fericit şi că se va ridica de la masă, încă mestecând, fiindcă va vrea să o sărute şi, sărutând-o, să uite complet că între ei a existat vreodată un pas scos din memorie de un singur deget. Ştia ca aşa va face şi nu îşi mai abţinu răbdarea şi îi dădu răspunsul ei şi el se ridică de la masă, cu gura plină de mâncare şi cu faţa plină de fericire, şi o sărută atingându-i, din sărutare, un deget, probabil cel prin care uitase pe de rost că nu mai e la niciun pas de ea.
(va urma)