Scrisoare de după mare

de Coriolan Chelu
for the English version click here

Salut!

Ştii c-am fost la mare-n vara asta. Despre ce-a urmat nu ţi-am spus încă. Cum am intrat în bloc cu bagajele atârnând de şi mai ales pe mine m-a şi-ntrebat o vecină de unde vin.

-Vin de la mare.
-Ai fost prin ţară?
-Cam aşa ceva. Dar la Botoşani să ştiţi că n-am ajuns.
-Da’ ce-ai făcut tu pe la Botoşani?
-Păi tocmai asta vă spusei, că pe-acolo n-am ajuns.

Citate aproximative. Sensuri ascunse nu sunt, doar dicţia mea absolutamente impecabilă amestecată cu nimicul pe care eram dispus să-l comunic şi cu atenţia ei maximă, la care s-ar putea adăuga eventualele ei lacune auditive. Eram amuzat de sensurile înţelegânde de-un ascultător al primului meu răspuns. “Vinde-l, amar e!”, “vinde lama, re”, puncte puncte puncte, ba chiar şi cum m-am citat, doar cu sens mai oenologic. Doar eu, cine să mai aibă astfel de preocupări epifile? Da, maestrul Cosaşu, dar cum el nu era de faţă… Mea culpa: tocmai realizez că nu i-am citit cele două articole din Gazetă cât am fost plecat, aşa că pe mormântul meu vor creşte acăţari şi lobode. Mai eram şi obosit, flămând, sictirit, sătul de bagaje, trist şi, blestemul meu, drumatizat. Vreau să călătoresc, îmi place să văd locuri noi, dar călătoria propriu-zisă (mai ales când nu e zisă ci chiar desfăşurândă) mă distruge, chiar şi de când am descoperit placebo’ul verde. Sunt prea sensibil pentru mine. Mi-o remarc deseori, dar mă complac în mine-n loc să iau măsuri radicale. Prilej de glume pentru anturaj.

Dar astea le ştii, doar ne cunoaştem şi ne suportăm de atâta vreme. Să-ţi povestesc despre la mare. Unele amintiri îmi sunt prea noi, deşi au trecut două săptămâni şi o zi de-atunci. Da, şi o zi, păcat de ea, putea fi altfel. M-am drogat pe la mare? Nu m-a întrebat nimeni aşa ceva, deşi gluma mea favorită când sunt întrebat ce-am făcut ieri/dimineaţă/duminică/… e să-mi arăt interioarele coatelor în zona cărora venele-mi rezistă tot neînţepate. “Ai întotat la mare?” Asta da întrebare, m-am tot pomenit cu ea-nsoţită de zâmbete, doar se ştie că zodia mea e cam piscicolă, iar eu sunt deseori în contradicţie chiar şi mai ales cu mine însuşi (© ceva coleg al cărui nume n-aveam cum să nu-l uit).

<< Subsemnatul declar pe propria răspundere că nu am întotat la mare.>>

Scurt şi la obiect, fără-nflorituri inutile şi nevertebrate. Mă crede cineva măcar acum? “Măcar te-ai bronzat?” e alt leit-motiv al interogatoriilor amicale.

-Ai fost pe plajă?
-Nu, bă, c-a fost cu femeia toată ziua, da’ nu zice.
-Da’ poate-a stat cu ea la soare.
-Prefer să vă ascult şi să nu comentez, decideţi voi dacă m-am bronzat.
-Asta se vede la chiloţi, anunţă Cel_pe_care_l-am_confundat.

Aşteptaţi să mă vedeţi în chiloţi, ce altceva să le răspund? Oamenii sunt curioşi, iar eu fac pe misteriosul. “Ce-ai făcut, bă, la mare?”, “Cum o cheamă?”, “Nu se poate să fi stat atâta singur acolo!”, “Dacă şi eu am reuşit să agăţ ceva nu te pot crede că tu n-ai reuşit”… Dacă m-am izolat pe undeva să scriu?

-Şi totuşi cum o cheamă? Dacă vrei s-o aduci încoace rezolvăm cumva.

Haggio era la cuvânt şi mi-l pasează. Şutez din voleu:

-Descoperă singur ce-am făcut la mare şi cu cine-oi fi fost.

Un personaj care a trecut pe aici şi strigat ca un amic căruia-i spuneam cândva Romby a fost la mare concomitent cu subsemnatul, pe care l-a văzut pe sau de pe o terasă, depinde de sursă. Reciproca nu a recidivat de când el a plecat din zonă. Dacă era să se-ntâlnească cineva cu el după, Haggio candida singur şi la sigur. Aşa că fortuita lor intersectare din Cluj era iminentă şi inevitabilă. Ce-a văzut tizul lui Romby nu ştiu, zvonul care a ajuns pe la mine mă conţine doar pe mine printre personaje. Încă n-am ajuns să mă-ntreb chiar, oare am fost măcar la mare?, dar cum viitorul e imprevizibil, never know.

-Zi mă ce-ai făcut acolo! Cu cine ai fost?

Aşa-s prietenii, dacă nu poţi să te exprimi te ajută ei. Dar cum eu îs cam necooperant se apelează la alte surse. Cel căruia nu i-am spus totuşi Romby, nici măcar Zomby cum aş fi putut fi tentat, le-a scris şi altora că i-am traversat câmpul vizual.

-Salut, bă, te-a văzut ăsta la mare.

Cel_pe_care_l-am_confundat e paşnic şi calm, băiat valabil, păcat că pleacă-n curând dintre noi. Fără legătură cu uşurătatea ţărânei. Nici nu mai ştiu dacă m-a mai întrebat şi altceva. Sau a comentat pe lângă. Cred că nu, la fel şi Haşbo. A făcut-o în schimb Albanegru, curios cu ce femeie mi-am petrecut eu zilele la mare. Replicile mele au fost cam banale, altfel mă lăudam cu ele pe aici, şi inutile, pentru că el crede-n continuare ce i se părea c-a priceput din emanaţiile zvonotecii care-au ajuns până la el. I-oi fi zis că mi-am scris memoriile cred. Lui Haggio i-am spus că n-a fost una ci trei. De care-mi amintesc. Ce trei, n-am dezvoltat. Dar amănunte mi-e greu să reproduc acum, doar au trecut zile, iar memoria mea are o calitate, care deşi pare deseori doar pretext şi scuză, din păcate e mereu prezentă, e absentă des de la datorie. O ştiai, nu? De câte ori ne-am sabotat planurile pentru că am uitat sau nu mi-am amintit? Glumesc uneori că va veni o zi-n care nu te voi mai recunoaşte, ba chiar nici pe mine în oglindă, dar nu e râsul meu cel căutat de placida poantă. N’Orbrolin ştie, dar totuşi e curios de ce nu l-am căutat pe la mare într-una din cele vreo 5-6 zile în care erau şanse să dau de el pe acolo. N-am uitat de maienămi, i-am scris că poate-l caut, doar că exclusă de izolarea la care m-am supus pe acolo era numai întâmplarea, iar ea n-a vrut să dăm unul de celălalt. Ea, întâmplarea, nu te apuca a gândi ca restul, măcar tu!

Voiam să lipsesc o vreme, să mă deconectez de la matrixul în care m-am lăsat infiltrat fără să vreau s-o realizez. Se spune că oricine simte uneori nevoia unei pauze totale, departe şi rupt de tot. Aproape c-am avut şi eu parte de una. Unele probleme urgente şi nişte promisiuni m-au adus de vreo 3 ori pe la internet-café’ul de la mare, dar le pot considera incidente izolate, fără victime, deşi când spectacolul se repetă sau e prea lung spectatorii oricât de fani ar fi dau semne de nelinişte şi plictiseală. Fani, spectacol, dacă zic că vreau să-mi las plete iar, parcă începe să transpire ceva de aici. Dar ca şi la droguri, ca şi la literatură, ca şi la ruptură, ecourile sunt aceleaşi: “cum o cheamă?”. Răspunsurile mele străbat şi ele clişee: “pe cine?”, “descoperă singur”, “no comment”,… A existat într-adevăr o ea cu care-am fost la mare în vara asta? Nu te întrebi şi tu?

Amuzant îmi pare că vorbesc ca singur acum, în timp ce-ţi scriu, fără s-apuc să-mi dau şi replicile. Cui îi pasă, în definitiv? Ce am declarat eu despre ce-am făcut la mare conţine printre alte contradicţii şi cuvinte amestecate şi o capodoperă de genul “ai fi dezamăgit de mine dac-ai afla ce-am făcut pe acolo”. Oare eu sunt dezamăgit de ce-am făcut pe la mare? Nu. Oricum, nu m-a întrebat nimeni. Ar urma o concluzie pe care o las oricui spre formulare. Dacă am dormit într-una şi-am lenevit în rest se poate simţi cineva dezamăgit? Cineva dintre cei care nu ştiu ce am făcut la mare.

Mi-amintesc de o replică a mamei la revenirea acasă: “Acum spune-mi!”. Ce ar fi de spus? Am fost plecat aproape două săptămâni departe de casă, nu m-am plictisit, nu mi-a fost dor, am renunţat la bombardamentul zilnic de informaţie şi muzică. Care nu mi-a lipsit, chiar dacă acum l-am regăsit, poate într-o formă mai atenuată, nu m-am uitat nici măcar la meciul naţionalei, am mâncat şi burrito şi harbuji, am fost şi prin mare, o fantezie legată de concerte mi s-a transferat în realitate într-o formă apropiată de ce visam şi mi-a plăcut, m-am simţit bine şi uneori stupid, am făcut şi duş cu apă rece, am avut de-a face şi cu oameni, unii respingători, alţii nu, m-am văzut altfel şi m-aş vrea mult mai des aşa, mi-am regăsit din somnul pierdut, oare am fost ca să am ce scrie? De ce nu? Tu mă crezi în stare de aşa ceva, ştiu.

Poate-mi vei spune că stilul de aici nu e al meu, că m-au influenţat recente sau trecute lecturi sau alte mamifere păioase. Ideal ar fi să răspund plagiindu-l pe’mpuşcatu’, dar cine mai ştie azi despre marea adunare naţională, iar până aş explica faza aş rămâne singur. Dar nu asta-mi doream? Oamenii mă cam plictisesc, c-o mână numărabile excepţii, recunosc şi cre’ că se ştie. Tu o să mă­-ntrebi până la urmă ce-am făcut pe acolo sau vei aştepta să-ţi povestesc singur? Uneori viitorul scapă raze şi spre trecut şi cine-i pe fază poate scutura povestea dintre cuvintele printre care o ascund ca s-o am doar pentru mine. Doar ştii că-s egoist, egocentrist, egofag, egofil egofan, egofob şi că mă interesează şi de obicei amuză presupunerile altora privitoare la mine. “Cum de ai plete şi nu fumezi?” a fost dintre cele mai reuşite.

Poate că peste câteva zile vor apărea poze cu mine la mare, dar din cauza înghesuielii nimeni nu va remarca dacă eram singur sau nu. Oricât de intrigaţi ar fi cei din jur în legătură cu vacanţa mea, nici unul dintre cei care-or mai ajunge la mare nu se va duce să-mi scotocească urmele. Ar fi stupid să-şi piardă timpul pe acolo cu aşa ceva. Chiar dacă prin absurd ar nimeri vreunul să locuiască la bandiţii unde-am dormit eu la mare, crezi că-şi aminteşte cineva de acolo de mine? Şi, presupunând că am fost cu o fată, tu care ştii ce gusturi am în domeniu crezi că rămânea vreo privire nemonopolizată de ea, să mă remarce însoţind-o?

M-am cam întins cu povestea, sper că te amuză şi pe tine ce-mi fac ăştia. Mai vorbim. Chiar şi despre asta.

C:C