Efect Doppler

de Horia Dulvac [România]

for the English version please click here

Mătuşa care mă punea să deşert în şanţ zeci de găleţi de apă,mici ca nişte degetare, întreba de fiecare dată: „Eşti martor că i-am dat apă?“ „Sunt martor!“ Pe atunci, în sud, mai circulau de capul lor unele vorbe, aidoma unor câini fără stăpân. Sau  mai bine zis, aidoma unor câini fără cap, sau unor capete de câine fără trup, ca exemplarul acela rusesc de laborator care saliva stupid, fiindcă nu avea stomac. Stomacul fusese înlocuit cu un borcan în

care barbotau, prin nişte furtune, sucurile gastrice iluzoriiale foamei…

Scopul întregii  acestei poveşti era ca apa să ne conducă inconştientă la vizuină. Să îi trădăm visele virgine. Să îispargem burta plină de secrete. (Pe una din monezile comuniste era gravat un miner spărgând ceva cu târnăcopul.)

Eram în săptămâna după paşte.

Urmăreamfosforescenţa corăbioarelor din coji de ouă, îndreptându-se legănate spre burţile unor ape grase, ca nişte peşti ţiuind sub pământ. Am auzit şi zgomot mult de lume, voci

petrecând, sau discuţii aprinse între bărbaţi, iar sub perdeaua de ape i-am zărit şi pe bunicii blajini în peşterile lor subpământene, iluminaţi şi calzi. Ca să trec, trebuia găsit podeţul cel bun: chiar şi nevinovatele pâraie pot avea gropanele lor, unde piciorul se scufundă pe neaşteptate. Acolo, începutul e deja făcut şi există lumi cât acul de gămălie – capcanele mici şi ungherele înghit totul ca şarpele boa, pe nemestecate. Cel mai bun loc era la intrarea bisericii: puteam părăsi fără să deranjez. De acolo, vedeam chiar detalii…

Oamenii scurşi în fluviu, la gura de vărsare a poftelor ghiftuite până îngât (în mărul lui Adam li se întâmpla poticneala), făceau o animaţie mută dar asurzitoare. Din valuri, ieşea câte o mână sau un chip familiar: poate că într-adevăr vreun prieten sau o rudă îmi cereau ajutor, dar erau deodată înghiţiţi. Ridicările acelea pe pereţi până la turle ne lăsau cu unghiile tocite. Ce să faci cu o singură scară, de pe care aproape toţi căţărătorii cădeau, fiind înghiţiţi de valuri?

La un moment dat, cineva (eu) din mulţime a sărit într-un picior făcându-mi semn cu mâna, dar am clipit să-mi umezesc corneea (noi, bărbaţii, nu plângem decât înlăuntrul nostru), ceea ce a făcut ca flăcările pictate ale iadului să-şi mişte limbile foarte veridic. Eram chiar eu cu familia într-un concediu. Atât de plecat fusesem astă vară, când mă-ntorceam cu mama din Soveja, încât mă temeam că acasă aş putea găsi pe altcineva – în lumea acvatică (aşa cum sunt ţesuturile noastre mustind de ape) se cunosc destule cazuri de moluşte parazitând cochilii duse de-acasă. Dar nu era cazul: cochilia calcaroasă a casei era la locul ei, chiar dacă puţin mişcată. În definitiv, toată lumea ştie că deşertul înaintează furiş, sau că apele taie, puţin câte

puţin, feliidureroase de plajă. Şi apoi cum să pleci, când nu e posibil să scapi de tine? (Micile mele obiceiuri au clipit din ochi recunoscătoare.)

Gura mormântului semăna perfect cu groapa rămasă după extracţia măselei. Se vedea chiar şi iarba pe margini, ca părul pubian, uşor rănită. De aceea, când plecam, trebuia să mă smulg ca dintr-o sângeroasă gingie. Rămânea mereu o gaură în urma mea. Iar gaura începea să-şi mişte buzele. Vorbea ceva. Când reveneam, obiectele erau întotdeauna mişcatede la locul lor. Chiar dacă se prefăceau inerte (pe unele femei le-am avut aşa, în somn, făcându-mă vizibil direct pe

creasta visului lor).

În aceste situaţii, examinam cu atenţie să nu găsesc cochilia mea ocupată de altcineva, un parazit care să îmi sugă toată biografia. (Se spune că păianjenii injectează o substanţă care le lichefiază muştelor abdomenul. Apoi le golesc conţinutul, lăsându-le ţepene, de parcă ar fi împăiate.)

De cele mai multe ori dădeam însă tot de mine, locuindu-mă tacticos. Nu scăpam de mine nicăieri. Dar mă retrăgeam elegant, căci fiecare clipă avea propriul său tunel care îşi consuma gura până la capăt. Nu era bine să le intersectezi.

***