La prânz ieşi din salon biruit de neajunsurile trupeşti. Făcea pe el şi îi era cumplit de sete şi murea de foame. Organismul cedase şi îşi cerea drepturile. Trebuia să îl elibereze de balastul zilnic şi trebuia să îl ude şi să îl hrănească. Avea treabă la prânz cu propriul său trup. Îi devenise îngrijitor şi nu prea se pricepea la aşa ceva. A crezut întotdeauna că trupul este independent de el şi că nu are nevoie de persoana lui pentru a supravieţui. A avut tot timpul impresia că el este în trecere prin corpul său şi că în orice clipă poate să vină momentul despărţirii definitive de el, când avea să îşi ia la revedere de la el fără nicio remuşcare. A trăit tot timpul cu iluzia că îl aşteaptă undeva, cândva un alt corp, trupul său adevărat şi permanent, în care avea să se stabilească până la moarte, iar acest organism în care trăieşte încă este provizoriu şi de înlocuit orişicând ar dori. Numai în realităţile sale lucrurile se întâmplă astfel. În realitatea în care trăieşte de fapt, acesta este singurul corp pe care o să îl aibă vreodată fiindcă acesta este corpul în care s-a născut şi în care va şi muri. Schimbările adevărate şi definitive nu sunt reale în realitatea în care trăieşte. Ea nu se poate transforma şi, dacă îmi aduc bine aminte de la cursurile de filosofie, este în consecinţă imuabilă ca însăşi divinitatea căreia semenii mei mai puţin reali decât mine i se închină. Ceea ce înseamnă, trag fireasca concluzie, că realitatea în care trăiesc este adevăratul meu zeu şi de aceea nu o pot înlocui cu una dintre realităţile mele proprii fiindcă nimeni nu a reuşit să îşi metamorfozeze zeul personal într-un altul mai pe placul său şi mai aproape de ceea ce vrea el de la viaţă. M-am născut în această realitate şi ea mi-a dat acest corp şi nimic nu are să fie altfel vreodată şi ar cam fi timpul să mă obişnuiesc cu ce am şi în ce sunt şi să mă rog zeului să nu mă dea pe mâna altuia care ar putea să fie chiar al dracului. Cel puţin am ajuns să mă familiarizez cu mediul meu înconjurător şi am văzut că, deşi rău pentru mine, nu poate deveni şi mai rău de atât.
Nu ştia prea bine unde este cantina şi nici când se serveşte prânzul. Dar ştia foarte bine că acestui trup în care mergea să caute bucătăria îi era atât de foame, încât până şi el o simţea acut. Chiar o fi corpul meu, îi trecu prin minte o idee pe care, mai ales înainte de a mânca bătaie, ar fi catalogat-o drept eretică în raport cu propria lui filosofie. Se îndepărtă destul de mult de salon străbătând deja mai multe holuri, şi ele înfricoşător de identice, relativ înguste şi acoperite până aproape de plafon într-un strat crăpat de faianţă albă. Miroseau cumplit a formol şi a alte lichide spitaliceşti, mai greu de identificat şi, din cauza nenumăratelor spărturi în egalitatea originară a pătratelor de faianţă, miasmele indescifrabile căpătaseră un fel de ecou olfactiv ce se izbea de pereţi ca un şarpe gazos făcându-i astfel pe toţi în traversare să îşi îngroape nările în dosul palmelor. Dar şi aşa, ecoul olfactiv era atât de puternic în unele locuri, în special în faţa cabinetelor de consultaţie şi mai ales câte trei rânduri întregi de faianţă în stânga şi în dreapta sălilor de operaţie, încât reverbera în arcuri de cerc din ce în ce mai largi, până când toate dosurile palmelor se astupau şi trebuiau din acest motiv îndepărtate de la nas. Am văzut destul, cred, îşi zise după ce trecu şi de al patrulea hol, şi mai bine mă întorc în salon, dar foamea devenise atât de hulpavă în trupul său, încât trebui să meargă mai departe în continuarea bucătăriei. Holurile păreau să fie infinite în acest spital în care fusese internat şi toate erau identice şi nimic nu le tulbura egalitatea enervantă. Nici chiar mirosul puternic de soluţii dezinfectante, nici ecoul pe care îl produceau în diferitele spărturi din faianţă. Dacă aş avea nişte ochelari speciali ca în filme, îl luă gura pe dinainte şi, în consecinţă, imaginaţia pe dinapoi pentru a fi înconjurat din toate părţile, ca într-un alt fel de cerc, de propriile lui cuvinte, bănuiesc că aş putea să văd foarte bine cum şarpele de ecou olfactiv, după ce se ascunde gazos prin toate crăpăturile din faianţă, se repede din culcuşurile sale milimetrice direct la palmele făcute dos în faţa nasurilor şi cum din pielea lor dezgropată ricoşează înapoi în tranşeele sale infinitezimale. E ca şi cum, cercul de cuvinte strâmtându-se împrejurul său, şi-ar descărca întreg balastul organic pe dosul acelor palme şi după aceea ar fugi scârbit de ce a lăsat în urmă. O adevărată explozie sinestezică are loc pe aceste holuri identice de spital: olfactivul devine auditiv pentru a se transforma în pură scatologie. Chiar trăiesc într-o realitate de nimic, veni cu picioarele pe pământul îngropat sub pardoseala de gresie negreşit orientată spre cantină.
(va urma)