Ce TREBUIE să facă și ce NU TREBUIE să facă scriitorul

(cronica nihilistei)

de Cristina Nemerovschi (Morgothya)

 
Scăderea interesului publicului din România pentru cărți este deja un fapt ce poate fi dovedit de oricine este interesat, cu cifre și statistici. Librarii știu că nu prea se mai vând cărți, scriitorii știu și ei și acceptă mai mult sau mai puțin acest fapt, editurile au aflat pe pielea lor și au decis să publice mai puțin, atât ca număr de titluri, cât și ca tiraje. Până și revistele literare știu că nu prea se mai vând noutățile, și de aceea și aleg să scrie tot mai puțin despre ele, în special în lipsa „stimulentelor” primite din partea editurilor, care numai pe critici literari obosiți și depășiți nu mai vor să prăpădească banii.

În ce privește literatura română, situația e tragică de-a dreptul. Cărțile superpremiate ajung cu greu să epuizeze un tiraj de 800 – 1.000 de exemplare. Restul uneori nu reușesc să depășească nici pragul psihologic de 100 de bucăți. Așadar, cred că nu greșim când vorbim despre un dezinteres și o lehamite a publicului, aflat (din întâmplare, poate) în fața raftului cu autori români. Dar, dacă la capitolul cărți, publicul pare să fi abandonat pe moment lupta (motivând, adesea, lipsa de timp și de bani – „faceți, domnilor, ceva cu aceste prețuri exorbitante la cărți! E inadmisibil ca o carte să coste cât o pâine și o Cola la 0,5”), nu același lucru se poate spune și despre dezinteresul său când vine vorba despre imaginea scriitorului român. Dacă refuză să-l citească, măcar să-i comenteze situația familială, numărul de copii („oare toți or fi ai lui?!”), coafura soției care îl însoțește la lansări („curvă, domnule, se vede pe fața ei…”), numărul pe care-l poartă la pantof, status-urile de pe Facebook. Probabil așa gândește necititorul că își onorează artiștii: dacă nu poate veni în contact direct cu munca și produsul lor, măcar să le acorde atenție la nivel de bârfă mondenă.

Apare aici un paradox, de fapt mai multe. Un artist nu poate fi cunoscut cu adevărat decât încercând să-i înțelegi opera, fie că vorbim de scriitor, de actor, de muzician, de pictor ș.a.m.d. Restul, imaginea sa, poate fi o simplă poză, un alt act prin care se ascunde sau se relevă ceva. Atât timp cât tu, necititorul/neconsumatorul, nu pui mâna să guști produsul pe care artistul îl scoate pe piață, e o aberație să crezi că poți da sfaturi unui om care îți este complet străin. Și totuși, asta nu-l descurajează câtuși de puțin pe neconsumator. El are la îndemână o căruță plină cu învățăminte, cu vorbe de duh, cu sfaturi nesolicitate, pe care le revarsă peste bietul artist, în încercarea de a-l “îmbunătăți”, de a-i spori performanțele (despre care, evident, neconsumatorul habar nu are, din moment ce nu le-a gustat). “Te fac om adevărat,fraiere!” – asta e de fiecare dată în mintea bietului neconsumator, când i se adresează artistului total necunoscut lui. Astfel, în cazul scriitorului, acel public care a renunțat de la o vreme să-i cumpere cărțile are în schimb ceva mult mai valoros pentru el: sfaturi de viață. Publicul necititor care vine în contact cu scriitorul are de făcut sugestii legate de: cum trebuie să vorbească scriitorul în public; cât de lung trebuie să poarte părul; ce culoare este bine să aibă rochia partenerei de viață; unde trebuie să-și facă nunta; cât de mult are voie să înjure pe blogul personal; cu cine trebuie să se lase fotografiat la bere; ce bere trebuie să consume; ce culoare dă bine la șosete.

Cu o candoare care ar fi simpatică, dacă nu ar fi repetitivă și agresivă, publicul necititor are senzația că, odată publicat, un scriitor nu mai este o ființă umană cu propria sa personalitate, cu temperament și stil propriu, ci este nici mai mult nici mai puțin decât un obiect din patrimoniul național. Odată ce ai fost publicat, ferească sfântul să mai porți la pantof ce număr vrei tu. Trebuie să porți ceea ce considerăm noi că este adecvat, întrucât tu nu îți mai aparții ție, ci nouă. Picioarele alea sunt de-acum ale noastre, e lucru dovedit. Ne reprezinți, așadar noi decidem tot ce ține de viața ta personală ca nu cumva, doamne ferește, să ne faci de râs, cum s-au mai văzut cazuri. Bietul neconsumator nu înțelege un principiu simplu: ca să deții ceva, mai întâi trebuie să-l cumperi. Îl întreții cumva pe scriitor, în timp ce-și concepe și-și redactează opera? Dacă nu, marș lejer și legănat înapoi la coteț. Îi plătești cheltuielile necesare pentru ca el să aibă confortul necesar pentru a scrie? Dacă nu, sonorul ceva mai încet, te rugăm. Negociezi în locul lui contractele cu editurile? Îi găsești traducători, proiecte, îi organizezi lansările? Dacă nu, mersul râmei pe spate până ieși complet din peisaj.

O imagine foarte tristă care îmi vine în minte este cea a unei lumi cu scriitori lipsiți de personalitate, care reacționează cu toții la fel, care se îmbracă la fel, care spun aceleași cuvinte la evenimentele publice, care dau interviuri identice sau autografe la indigo pe cărți. E bine într-un fel că publicul e mult prea zgârcit ca să-i cumpere, să-i îmbrace în uniforme cuminți și să-i încoloneze în rânduri măsurate cu rigla la milimetru. Dar, pentru cărți, ar putea face totuși un mic efort. Când se va plictisi de pâine și Cola la 0,5, și-așa pe căldura asta nu pică tocmai bine.