O vizită la Grădina Mitologică

de Bogdan Mureşanu
for the English version click here

 

 

Cred că aveam vreo şase ani şi eram în clasa întâi când, într-o duminică, tata m-a luat cu el să vedem animalele la Băneasa. Era o zi de primăvară timpurie şi lumina se întindea ca o peltea subţire peste case și şosea şi, prin parbriz, se prelingea în firişoare limpezi peste chipul tatei de pe fruntea înaltă până pe barba nerasă. La volanul maşinii, pe atunci avea un Volkswagen broscuță pe bordul căruia era prinsă o iconiță metalică în care Sfântul Gheorghe își înfigea lancea în botul balaurului, tata conducea cu ochii lipiți de șosea, însă din când în când căuta scrumiera cu privirea. Adevărul este că mi-l amintesc mereu încununat de fumul de țigară ca de o aureolă a clipei. Era atât de împătimit de fumat încât socotea totul în ţigări. Un drum până la mare însemna un sfert de pachet dacă nu era trafic sau chiar unul întreg dacă era agitație pe șosele. Până la serviciu era cale de două țigări, până la pâine de una. Îmi aduc aminte cu ce plăcere a observat odată – asta s-a întâmplat peste câţiva ani – că integrala Shakespeare fusese editată pe foiţe subţiri “de ţigară”. A spus-o cu atâta bucurie de parcă acel fapt ar fi dublat valoarea ediţiei bibliofile. Nu trăgea din ţigară; îi sorbea fumul, cântărindu-l îndelung în gură, înainte de a-l sufla cu oarecare tristeţe.

 

 

Nu ştiu dacă era o trăsătură de familie sau un refugiu din faţa unei realităţi mohorâte, lipsită de tonurile de culoare de care avea nevoie sufletul său eretic, însă tatăl meu trăia într-o lume cu o mitologie proprie, capitalizată cu invenţii, îndestulată cu ficţiuni, îmbelşugată cu plăsmuiri şi închipuiri. Tatăl meu era un bancher al nălucirilor, care isi finanta din surse proprii iluziile, neincetand să mă uimeasca cu felul sau de a privi lucrurile. Privirea lui pătrundea prin pojghiţa convenţiilor şi a obişnuinţelor, ajungând la esenţe şi de acolo, săpând tot mai adânc, se oprea la chintesenţe pentru a contempla elementele alchimice, subtile ale Universului. În laboratorul de biologie al Spitalului de boli mintale şi nervoase studia prin microscop țesuturile bolnave ale unei lumi în continuă descompunere adunată în acel alef iluminat pe dedesubt de un mic bec electric. Prin microscopul trinocular cerceta pe rând, cu ambii ochi, sputa unui zeu cu plămânii putrezi adunată pe lamele subțiri de sticlă pe a căror suprafață lucioasă se înălțau și se prăbușeau de-a pururi construcții lichide, catedrale străvezii de salivă cu gargui de putregai pe la cornișele sângerii, orașe întregi de mucozități împrejmuite de un gol imens. Mi-l închipui pe tata înconjurat de negrul abisal din laborator în timp ce fora pe nivele de profunzime din ce în ce mai adânci în straturile intime ale realității cu fața iluminată de un soare la nadir. Raza de lumină pornea din becul de sub lamelele de sticlă, străpungea toată această lume apoasă și se focaliza pe fruntea tatălui meu desfăcându-se într-o floare de lotus cu petale irizate în mijlocul căreia se deschidea cel de-al treilea ochi, ochiul minții. Aplecat peste masa de lucru, asista la nașterea și pieirea unor lumi microscopice care recreau amănunțit și tot mai infinitezimal, tinzând către zero fără să îl atingă vreodată, lumea macroscopică a tatălui meu în așa fel încât el se observa pe sine observând un alt sine umoral și tot așa până la un infinit către care tânjea fără să fie în stare să îl fixeze vreodată pe lamelele de sticlă. Așa se explică, poate, înclinația sa pentru bizarerii, pentru ciudăţenii, pentru erorile gramaticale din scrierea lumii. De acolo, fervoarea prin care vâna bâlbâielile Facerii prin care nu vroia decât să evadeze din dogma paginilor în care totul era scris și spaima cumplită care îl cuprindea în faţa unei cărţi oarecare. Tremura de frică la gândul că putea fi acea Carte. Detesta Creatorul ei omniscient. Ura Autorul acelor pagini despotice împotriva căruia uneltea ca un veritabil conspirator. Țesea în taină tot soiul de urzeli împotriva vrăjmaşului său: Dumnezeul atoateştiutor care cerea supunere oarbă pentru poruncile firii. Nu se mai sătura să calomnieze Universul prin toate mijloacele care îi stăteau la îndemână. Tatăl meu chema prin toate faptele sale la revolta împotriva cauzalităţii tiranice. Voia miracole, voia să îşi exercite liberul arbitru, milita pentru anarhia în faţa legilor samavolnice ale Universului. Nu-i plăcea să moară şi de altfel nu avea de gând s-o facă vreodată, fiind preocupat în permanenţă de o ieşire din labirint. Îl umilea să constate că nu fusese consultat asupra circumstanţelor naşterii sale şi considera că actuala stare de lucruri trebuia reformulată de urgenţă. Pe lista de revendicări i se mai afla schimbarea cursului vieţii: de la moarte – trecând prin bolile senectuţii la plăcerile maturităţii, doar pentru a descoperi sexualitatea la pubertate şi identitatea în copilărie – către naştere şi plutirea confortabilă în lichidul amniotic. Ieşirea din lume s-ar fi făcut prin cămaşa placentei în loc de giulgiul putreziciunii. Orgasmul parental ar fi coincis cu retragerea onorabilă din viaţă, însă ca o afirmare a vitalităţii şi nu ca o negare a ei. Acum nu pot decât să-i dau dreptate, ştiind că mă aşteaptă umilinţele inutile ale bătrâneţii de la care el s-a sustras aşa cum plănuise toată viaţa sa.

 

Ajunşi la Grădina Zoologică, trântește cu repeziciune portiera de la maşină pentru a-şi aprinde cu poftă ţigara, umezită puţin cu salivă. Pufăie satisfăcut de două-trei ori la rând şi ne îndreptăm către casa de bilete.

–     Unu adult şi unu copil, zice cître o vânzătoare grasă cât o balenă.

 

Îmi închipui că vom primi un bilet-tată şi un bilet-fiu, dar vad că ambele bucăţi de hârtie au aceeaşi mărime. Aşa e în lumea biletelor. Le întindem portarului care le rupe și intrăm în Grădina Zoologică. Tata mă ia de mână prevenindu-mă că am să văd ce nu s-a mai văzut vreodată, doar dacă îmi voi deschide şi ochiul minţii – mă atinge uşor cu degetul pe frunte – cel de-al treilea ochi sau ochiul Ciclopic, pe care oamenii şi-l ţin închis din prostie, mai zice el. Sunt ascultător şi îmi încreţesc fruntea încercând să dobândesc o nouă privire.

–     Flăcău, zice tata râzând, e bine să te străduiești, arăţi că ai bunăvoinţă, dar nu e îndeajuns.

 

Închid ochii atât de tare încât două boabe de lumină mi se adună pe sub pleoape. Îi deschid şi-i dau dreptate. Am trei ochi şi-i arăt mândru tatii că pot să văd toate minunăţiile din Țara de Dincolo. O apucăm pe aleea centrală din care se răsfiră altele mai mici. Chiar în faţa noastră se văd câţiva pelicani într-o colivie gigantică atârnată de tavanul cerului senin. Păsările astea au ceva caraghios, de parcă ar fi desprinse din desenele animate, cu ciocurile lor care seamănă cu nişte găleţi cu capac. Îi calci pe labă, ei deschid ciocul, tu le arunci un peşte înăuntru. Până şi numele lor e caraghios. Pelicanus cum scrie pe plăcuţă. Dar ce se vede în cuşca din spate? Ce-i cu păsările alea cu picioroange uriaşe şi penaj rozaliu? Flamingo sau Phoenicopterus ruber, zice plăcuţa, este o pasăre acvatică migratoare, de mărimea unei berze.

–     Iar barza e de mărimea unui cocor, iar cocorul de mărimea unui stârc, iar stârcul de mărimea unei egrete, iar egreta de mărimea unui bâtlan, care bâtlan poate de fi de mărime mare, mijlocie şi mică, completează tata şi râdem amândoi de stângăcia descrierii de pe tăbliţa de fier.

 

Trecem pe lângă tot soiul de alte păsări de apă şi ajungem în faţa unui morman de cenuşă. Mă uit când la tata, când la grămăjoara de cenușă fumegandă și nedumerirea îmi tot sporește. Nu fac nici un zgomot. Aproape că nu respir presimțind că urma să văd ceva nemaivăzut.

–     Acum e acum, îmi şopteşte tata, am ajuns la păsările de foc.

 

Îmi aduc aminte că dintr-o dată mii de sori incandescenţi m-au orbit cu strălucirea lor până când nervul optic mi s-a înroșit ca un filament încins. Era ca şi cum o stea ar fi răsărit sub bolta ţestei mele forându-și drumul prin lobul frontal până când s-a deschis pe frunte într-un al treilea ochi prin care am văzut cum din cenușă se formau oase subțiri, pneumatice, acoperite încetul cu încetul de carne, puf si pene.

–    Ai mare noroc, zice tata, ce vezi aici se întâmplă doar o dată la cinci sute de ani!

 

Splendida pasăre cu penaj auriu, zice plăcuţa, este un simbol şi o dovadă a nemuririi trupului. Coaja pisată a oului păsării Phoenix este recomandată în afecţiunile cauzate de frica de moarte şi în depresiile provocate de mal di mondo.

–     Răul de lume, traduce tata savant, tristețea de a trăi, dar nu ştii tu ce-i aia deocamdată. O să afli ceva mai târziu.

 

Ne depărtăm fluierand nepasator pentru că nu vrem să nu atragem atenţia asupra buzunarelor noastre burduşite cu coji de ouă încinse în cenuşa fierbinte. Pantalonii mi s-au încălzit de-a binelea, dar tata îmi şopteşte să rabd şi eu rabd gata să îndur orice chin.

 

Înaintăm pe alee printre toate speciile de păsări de care știa tata, de la cele precum pasărea paradisului, pasărea măiastră, pasărea ploii, pasărea muscă, pasărea liră, pasărea mortului până la banalele găini. Tata se opreşte în faţa următoarei cuşti şi o cercetează pe îndelete cu un aer de cunoscător. Dintr-o dată, se încordează tot, apoi stă nemişcat ca o coloană de piatră, răsuflând întretăiat de parcă nu-şi crede ochilor, amuţit de admiraţie. Mă apropii şi eu şi ceea ce ajung sa vad întrece orice închipuire. Înauntru este un animal nemaipomenit cu capul de vultur şi trupul de leu. Îl întreb pe tata ce este, el se lasă în jos şi-mi şopteşte:

–     E un Grifon.

 

Pe plăcuţă scrie că Grifonul face parte din clasa monştrilor înaripaţi şi că simbolizează deopotrivă extazul mistic şi forţa credinţei. Cuvintele astea: “clasa monștrilor înaripați” imi sună ca promisiunea unei continuari. Tremur de nerăbdare şi-l trag pe tata de mânecă dar el nu mai face nici o miscare de parca ar fi o statuie.

 

Îmi amintesc că se uita în cușcă atât de fericit de parcă ar fi descoperit binevenita eroare din şpalturile Facerii. Imposibilitatea existenței Grifonului îl făcea pe de-o parte să spere şi în existenţa altor erori în textul Creaţiei, iar pe de altă parte îl îndemna să spere în existenţa liberului arbitru. Lumina amiezii deveni atunci tot mai metalică, semn că ploaia nu va întârzia însă tata nu părea să ia aminte şi continua să contemple exemplarul magnific din mitologia sa personală. Căzuse într-un soi de extaz mistic pe care trebuie să-l fi cunoscut patriarhii din vechime atunci când aveau viziuni angelice, doar că tatăl meu căuta erorile Creaţiei si nu minunile ei, pentru că prin erori se putea elibera de teroarea realităţii. Unde ceilalţi părinţi le arătau copiilor doar nişte şerpi şi crocodili, el vedea dragoni cu aripi irizate ori un basilisc cumplit la vedere. Unde vizitatorii se adunau în jurul cuştii leului, tata pătrundea adevărul şi-mi arăta sfinxul cu cap de femeie şi trup leonin. Unde era un lup, el îmi arăta un vârcolac sau un loup garou. Unde un coiot îşi dezvelea colţii ameniţător, noi admiram un cerber cu trei capete, dintre care doar unul îşi ţinea cuminte botul pe labe. Era atât de entuziast în vedeniile lui încât copilului de atunci îi era cu neputință să le reziste. M-a făcut să vad şarpele Uroboros înghiţindu-şi veşnic vârful cozii, elefantul care a prezis naşterea lui Buddha, behemotul şi satirul, centaurii şi minotaurul, harpiile şi hipogriful. Am văzut tot ce îi trecea prin minte tatălui meu, cuprins de frenezia evocării celor mai imposibile creaturi. Se lăsase în voia unui elan demiurgic asemeni unui scrib care într-un furor scribendi aşterne de-a valma cuvintele pe o foaie fără să-i mai pese de înțelesul sau potrivirea lor. Era cu neputinţă de oprit.

 

Ceva mai tarziu, am ajuns în faţa unei cuşti cu zăbrele atât de rare încât orice bestie ar fi putut intra şi ieşi, după voie. De fapt, erau atat de rare că păreau de-a dreptul inexistente. Înăuntru se afla cel mai straniu monstru închipuit de imaginaţia tatălui meu: o himeră cu cap de leu, trup de capră şi coadă de şarpe. Pe gură, leul scuipa flăcări de care tata s-a slujit ca să îşi aprindă încă o ţigară. Eram atât de înspăimântat că monstrul acela cumplit ar fi putut să iasă din cușcă, dar tata m-a asigurat că nu e nici un pericol. Himera, spunea el, este singurul animal care se îndoiește de propria sa existență. Din pricina asta nici nu trebuie îngrădită într-o cuşcă precum celelalte animale, pentru că, deşi cumplită la vedere, este cu totul şi cu totul inofensivă. Himera este atât de preocupată de chestiunea existenţei sale, încât acest lucru îi răpește tot timpul, silind-o să vieţuiască mereu la graniţa dintre fiinţă şi nefiinţă. Cuvintele sale mi-au rămas atât de bine întipărite în minte, că deseori în viața mea de adult m-am întrebat dacă nu am devenit la rândul meu un soi de himeră. Pe atunci însă mă uitam la tatăl meu ca la un veritabil om de ştiinţă dublat de un magician cu har. Tremuram de încântare şi aş fi vrut să nu mai ieşim vreodată din acel loc, chiar dacă picături reci de ploaie începuseră să cadă uşor. Tata a ţuşit enervat de câteva ori pentru că nu-i plăcea să fumeze în aerul umed şi m-a luat pe după umeri. Am grăbit pasul către padocul poneilor şi al cailor înaripaţi. Locul era împrejmuit cu un gărduleţ din răchită întrerupt de un mic chioşc unde stătea cel care vindea biletele pentru călărit. Chioşcul era minuscul ca pentru un pitic, iar tata mi-a spus că era pentru un jocheu şi că toţi marii jocheii au fost mici de statură. Apoi a râs singur ca de o glumă bună şi a tras din ţigară. Nu știam ce ponei să aleg…. ba pe cel negru, ba nu, pe cel alb cu stea în frunte.

–     Dar caii nu se aleg aşa…. ia o mârţoagă scheletică, ia-l pe cel mai slab şi prăpadit pentru că ăla e căluţul fermecat, mi-a zis tata.

 

Avea dreptate. Am văzut cu ochii mei cum unui căluţ mai pricăjit i se aducea o tipsie cu jăratic. Pe măsură ce gloaba înfuleca la jăratic, pielea i se netezea, coama îi creştea în valuri mătăsoase şi muguri de aripi i se iveau pe spate înflorind într-o pereche uriaşă din care a bătut nechezând de bucurie.

–           Cum îl cheamă? strig catre îngrijitor.

–    Burak, a venit raspunsul aceluia fără prea mare chef pentru conversație din pricina ploii care se pornise.

–        Burak e calul pe care a zburat Profetul Mahomed până la cer de unde s-a întors cu Coranul, a zis tata. Dreptcredincioșii musulmani o mai numesc și Cartea, Al Kitab, a adăugat strivind chiştocul sub talpă.

 

A fost singura dată în acea zi cand am simţit că tatăl meu se întristase. Pe când ne îndreptam către ieșire vedeam înfricoșat cum imaginația lui popula acel spațiu, sub impresia unei stări de spirit dintr-o dată alterate de un gând neplăcut, cu creaturi mult mai puțin izbutite ca până atunci, aproape hidoase dacă le-aș fi observat mai pe îndelete. Însă ne-am îndreptat cu repeziciune spre poartă și, de acolo, în stânga, către pădurea Băneasa, până ce am dat de mașina noastră care mi s-a părut ca niciodată un adăpost sigur.

–     Mi-e o foame de canis lupus, a spus. Ție?

–     Mie de vârcolac.

 

Tot drumul de întoarcere până acasă nu a mai scos nici un singur cuvânt. Ajuns în faţa casei, şi-a aprins invers ţigara. A încercat să tragă un fum din ea, dar și-a dat seama la timp și a aruncat-o enervat, apoi a strivit-o sub talpa pantofului. Ne-am zgâit o vreme la tocătura de tutun împrăștiată în băltoacă până ce mama ne-a strigat la masă.