Ce a păţit A. după ce a ars-o o săptămână ca scriitor de succes

de Cristina Nemerovschi

Mi-au dat drumul din spital. După un timp. Am avut mult de furcă, am fost obligat să mă prefac, să-i conving că sunt un imbecil care are din când în când accese de furie și atunci când le are nu se poate controla sub niciun chip. Așa a trebuit să motivez de ce i-am ars câteva perechi de palme asistentei blonde cu sânii mari, lipsită complet de simț artistic, care nici măcar nu știa să îmi intoneze poeziile. O oroare de ființă. Dar era amanta directorului spitalului, care s-a făcut foc și pară când a văzut-o cu ochiul învinețit. N-am reușit să-mi recuperez jumătățile de poezii… Noapte de noapte, în salonul rece, printre gemete și sforăituri, încercam să recompun în minte ceea ce scrisesem pe foile care îmi fuseseră sustrase cu o cruzime minuțios planificată. La dracu’… Totul se dusese naibii, toată munca mea. Toate sentimentele, toate emoțiile mele din ultimii ani, tot ce adunasem pentru ca, într-o zi, mânat de altruismul ce mă definește, să ofer lumii în semn de recunoștință pentru că, la rândul ei, mi-a oferit flori, apusuri, răsărituri, creste de munte înzăpezite, sâni albi și rotunzi, fese bombate… și câte și mai câte.

La un moment dat mi-a trecut prin minte să-mi înscenez sinuciderea. Aș fi băut lichid din ăla cu care se omoară divele de la televizor, aș fi luat și două flacoane de diazepame, m-aș fi spânzurat cu eșarfa pe care o port mereu la gât, mi-aș fi tăiat puțin și venele și aș fi așteptat așa, în baie, să mă descopere cineva și să cheme salvarea. Aș fi ajuns din nou la spital, ca și data trecută, și acolo aș fi putut demara cercetările. Aș fi spionat javrele alea două de asistente. Și medicul, fiindcă sunt convins că și el e implicat. Cu totul nevinovați n-au cum să fie nici ceilalți pacienți, cu siguranță au fost martorii furtului diabolic și n-au mișcat nici măcar un deget în apărarea artei.

Cum spuneam, esențialul era să ajung din nou în spital. Trebuia să mă întorc neapărat în calitate de pacient. Nu puteam veni pur și simplu așa, în civil, eu, scriitorul de succes Anghelescu, și să încep să fac acuzații. S-ar fi repliat și, pe ăștia, când sunt puși în gardă, nu-i mai prinzi cu nimica, oricât te-ai chinui. Era musai să mă întorc ca bolnav și, dacă se poate, să ajung în același salon ca și data trecută.

Aveam o problemă însă: cum să fac să fiu descoperit la timp și să nu mor de-a binelea. Perspectiva era terifiantă. Numai gândul că aș putea muri și n-aș mai apuca să-mi termin cele 32 de romane, 26 de volume de poezii, 13 piese de teatru, 6 tablouri și câteva eseuri filosofice îmi dădea fiori pe șira spinării. Ar fi însemnat că am trăit pur și simplu degeaba. N-am reușit nimic până acum, am tot amânat debutul meu ca scriitor de succes ca să fiu cu adevărat bazat. Odată ce debutezi, nu mai ai cum să dai timpul înapoi. Te-ai făcut de căcat, asta e, n-ai ce să faci. Iar eu am oroare numai să mă gândesc că ar putea exista și varianta asta. Așa că trebuia să fiu atent, să-mi planific bine momentul.

La fel de atent trebuia să fiu și în momentul ăsta, când îmi planificam în detaliu sinuciderea. Să fiu descoperit la timp. Și, mai important chiar decât asta, să aibă tot jocul ăsta stil. Stilul este esențial în viața unui scriitor de succes. De pildă, gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că ingerarea substanței cu care se sinucid divele de la tv nu este chiar o alegere potrivită. Tentativa mea de sinucidere cu siguranță va fi intens mediatizată – aș putea lăsa impresia greșită. Viitorii mei fani se vor gândi că sunt un individ prea puțin genial, care în timpul liber se ocupă cu activități prozaice, cum ar fi uitatul la televizor. Și mai grav, uitatul la emisiuni mondene. Căci altfel de unde aș fi putut afla cu ce substanță se sinucid divele? Între noi fie spus, chiar de acolo știu. Îmi plac emisiunile mondene, talk-show-urile politice, câteva telenovele și serialul Tânăr și neliniștit, pe care îl urmăresc încă de când a apărut. Mă relaxează. Dar asta rămâne secretul nostru…

Asta cu insecticidul pica, deci. În timp ce îmi rod pielița dintre degetul mare și arătător, dau drumul la calculator, să văd ce se mai întâmplă pe site-urile literare.

Am o fană!!!!!!! Nu-mi vine să cred. Întru pe youtube, îmi pun melodia preferată, una de la abba, și încep să dansez prin casă, de fericire. Răstorn un fotoliu, mă lovesc la picior, țip. Sunt fericit.

E minunat să ai o fană. Mai ales că este o tipă extraordinar de frumoasă. E drept, nu e chiar o puștoaică, este o adevărată doamnă, are 69 de ani. Ce vârstă frumoasă… Și la drept vorbind, cine și-ar dori fane puștoaice? Astea de 30-40 de ani nu știu nici măcar pe ce lume se află, ce să le mai ceri să aibă gust în materie de literatură… Dar o fană în vârstă de 69 de ani… asta e altceva! Are greutate. O femeie citită, cultă… Unde mai pui că fana mea, doamna Maria Sofia, este nu doar frumoasă și cu gusturi alese, ci și foarte fidelă. Îi citesc toate comentariile de anul ăsta și îmi dau seama că doar pe mine mă apreciază de pe întreg site-ul. Se vede că mă aștepta pe mine să apar, era nemulțumită de literatura pre-Anghelescu. Nimic nu m-ar putea face mai fericit decât sunt acuma… Bine, poate doar să recuperez cele două jumătăți de poezii furate într-un mod atât de barbar de personalul spitalului de urgență.

Revin la planul meu cu sinuciderea mimată, nu înainte de a-i lăsa un mesaj fanei mele în care îi mulțumesc că există pe lume și că privirea ei (așa cum se vede din poză, unde lumina îi cade pe ochiul stâng) îmi aduce soarele în suflet. Ce vers frumos tocmai am compus! Așa cum îmi place mie, sensibil, clasic, elegant, original… Să mi-l notez, neapărat! Sunt ferm hotărât să fiu mai grijuliu cu opera mea, să nu mai las nimic să se irosească. Când îmi vine ajutorul de șomaj, am să merg să-mi cumpăr un seif cu protecție împotriva incendiilor, inundațiilor, cutremurelor, jafurilor, petardelor de Revelion, atentatelor teroriste. Acolo am să țin de acum înainte tot ce are legătură cu arta mea.

Recitesc comentariile fanei, sunt foarte fericit. Poate că mi-am găsit în sfârșit sufletul pereche pe care l-am așteptat toată viața. E trist însă că l-am găsit atât de târziu, doamna Maria s-ar putea să nu mai trăiască decât vreo 30-40 de ani… Totuși, dacă stai să te gândești, e suficient și atât. Vom împărți împreună bucuria succesului pe care-l voi avea. Îi voi dedica toate cele 32 de romane. Mă vor invidia alți scriitori că am o iubită atât de devotată și cu gusturi alese. Îi fac o invitație, pe site. Îi spun că mi-ar plăcea să bem o cafea împreună. Nu răspunde. Firește, o adevărată doamnă… nu ca disperatele astea din zilele noastre, cum le invită unu’ undeva, gata se și grăbesc să accepte. O femeie adevărată trebuie să fie mai reținută.

Mă duc până la bucătărie să-mi fac o cafea. Nu găsesc decât un vârf de linguriță, pe fundul cutiei. O pun totuși la fiert și adaug și cinci pliculețe de ceai negru. Esențialul este să rămân treaz, să-mi pregătesc minuțios și lucid planul de atac. Anghelescu se întoarce! Anghelescu face prăpăd! Când voi intra eu cu pași hotărâți pe holul spitalului, cu tenișii mei bleu puțin descusuți pe margine, mulți vor crede că a venit apocalipsa. Se vor ascunde ca niște șobolani prin diferite găuri. Așa le trebuie! Nu numai că nu înțeleg arta adevărată, dar mai și pun labele lor murdare și neștiutoare să și-o însușească pe nedrept. Anghelescu le arată el la toți!

Ceaiul-cafea dă în foc. Îmi torn într-o ceașcă, o duc la gură gândindu-mă pe de o parte nervos-războinic la inamicii mei care mi-au sustras poeziile, pe de alta emoționat-nostalgic la doamna Maria, când observ un gândac mort plutind la suprafața băuturii fierbinți pe care mă pregăteam să o savurez. Bag două degete în ceașcă, apuc gândacul de o aripă, mă frig. Gândacul n-a murit de tot, începe să se zbată. Îl arunc în sus, suflând apoi în degetele opărite. Vreau să dau drumul la apă rece, să îmi vâr degetele fripte sub jet, dar îmi amintesc că nu curge decât calda. Gândacul a aterizat în farfuria cu resturi de mămăliguță cu brânză și iaurt (smântână n-am avut, încerc să mă hrănesc sănătos, așa cum ar trebui să facă orice scriitor de succes în devenire care ține la viitorul său), s-a împotmolit în terci, încearcă fără succes să se ridice și s-o ia la sănătoasa. Ha! Așa vor arăta și inamicii mei și ai artei adevărate, atunci când Anghelescu va termina cu ei! Penibili, neputincioși. Fără să-i mai acord și a doua șansă, deșert conținutul farfuriei în veceu și trag apa.

Mă întorc la calculator. Doamna Maria, fana mea, încă nu a răspuns invitației mele, dar asta mi-o face și mai dragă. Cum am spus, presimt în spatele șuvițelor ei sexy și grizonate, al ochelarilor cu ramă foarte groasă și zâmbetului puțin obosit, pasiunea unei femei adevărate, care știe să recunoască genialitatea bărbatului cu care își împarte zilele. Nu pot să cred că nu am remarcat-o până acum, mai ales că e cea mai frumoasă prezență feminină de pe acest site, pe care eu îl frecventez cam 19 ore pe zi… Dar se înțelege, doamna Maria este discretă, citește și comentează doar atunci când este cazul. Nu ca alte curve, puștoaice ce se bagă în seamă doar-doar le-o invita vreun scriitor la o cafea. Ei, na, să moară de ciudă când or să vadă că o invit pe doamna Maria deși ele sunt mai tinere, unele n-au împlinit încă nici 50 de ani. Beau din ceaiul-cafea. Are un gust ciudat, poate de la gândacul semi-mort care s-a îmbăiat în el. Ignor aroma nemaiîntâlnită, continuu să beau pentru că am nevoie de energie pentru a-mi pune în aplicare planul. Trebuie să fie un plan lipsit de orice cusur, trebuie să înving, să demonstrez că Anghelescu nu se lasă călcat în picioare cu una, cu două. Aș fuma o țigară, dar îmi impun să nu părăsesc locuința până când voi găsi ideea planului imbatabil… Sună cineva la ușa. Pizda mă-sii, e baba cu chiria, a venit după bani, mă fac mic în fotoliu și nu răspund. Poate pleacă. În timp ce îmi propun să nu scot niciun sunet, să nu se prindă baba că sunt acasă, ideea genială mă lovește. Urlu, cuprins de o fericire fără margini. Am găsiiiiiiiit!!!!! Știu cum trebuie să mă răzbun! Țopăi prin casă beat de fericire, baba își întețește bătăile în ușă, de data asta puțin îmi mai pasă de ea. Voi recupera poeziile, voi mai scrie câteva cât să am un volum, îl voi publica apoi și voi deveni celebru. Baba urlă să-i deschid, să-i dau banii pe ultimele 8 luni. Eu visez cu ochii deschiși la planul de răzbunare. De fapt, de făcut dreptate. Eu nu mă răzbun pe nimeni. Mai întâi, am să fac o petiție. Am să povestesc acolo, cu lux de amănunte, cum a luat naștere complotul medicilor și pacienților din spital, și cum în final am fost deposedat de rodul muncii mele, cele 2 poezii la care a muncit ani în șir. Am să povestesc acolo tot: în ce condiții inumane am fost ținut, cum am fost tratat ca un nebun, deși eram cel mai cu picioarele pe pământ și cel mai inteligent de acolo… Cum am fost îndopat cu hrană care conținea și substanțe halucinogene, ca să nu pot fi conștient de tot ce se petrece în jurul meu… Și câte și mai câte! Nu știu deocamdată cui ar trebui să adresez petiția, dar ăsta e doar un amănunt care n-o să mă oprească. Pe urmă, voi lua petiția și mă voi posta cu ea în fața spitalului. Voi aduce un cazan mare în care voi turna benzină și voi amenința că îmi scot pe rând hainele, dacă nu apar adevărații hoți din personalul spitalului și nu-și recunosc vina. Firește că o vor face până la urmă, doar n-or să mă lase să stau în fața spitalului gol-pușcă. Am să-mi recapăt poeziile, fără niciun dubiu. Hai, Anghelescule, la treabă, n-o mai arde aiurea…