Pe un ton neiertător despre… sinucigași. După legi proprii sau după legile altora?

de Mihaela Rotaru

 

Din ceea ce ne oferă terenul, am remarcat o sensibilitate aparte la subiectul moartea, și aceasta indiferent de zona supusă cercetării (ne referim îndeosebi la partea de nord, nord-vest a Transilvaniei asupra căreia am zăbovit). În cadrul acestei ample problematici, un loc deosebit îl ocupă rânduiala privind înmormântarea sinucigașilor, aspect pe care îl vom supune acem atenției.

În primul rând, această formă statornicită o aflăm din învăţătura Bisericii, dar ea ne este cunoscută şi transmisă nouă și de către majoritatea participanţilor la interviu, anume aceea conform căreia slujba înmormântării, săvârşită după un ritual redus, trebuie să fie făcută de către un singur preot, pe marginea gropii, nu în biserică, preotul să poarte numai epitrahilul, să nu se tragă clopotele şi să nu se ţină cuvântări. (Drăgoi, 2007: 45) De asemenea, în satele cercetate se cunoaşte că Biserica, prin canoanele ei, nu opreşte înmormântarea sinucigaşilor după rânduielile vechi, în cazul „când se dovedeşte că sinucigaşul suferea de o boală grea de nervi, care i-a anihilat judecata şi i-a anihilat voinţa”. (Bunea, 2003: 199) „Oaminii care o fo omorâţî de alţî, cum o fo la noi di s-o tiet cu coasa [pentru pământ], no, aciie ajung în rai, că păcatile le-o fo luate de cel care i-o omorât, care le ie asupra lui. Coptiii nebotezaţî să îngroapă lângă cimitir, fără cruce la cap, cu păcatu strămoşesc păstă ii. La prohod, nu li să predică, nici iertăciunile nu să fac, n-au ce iertare să-şi ceară”. (Bonţe Ana, Ban, Sălaj)
Sinucigaşii sunt asemuiţi, în concepţia populară, lui Iuda Iscarioteanul, cu explicaţia des amintită, de altfel, la data anchetei, că sunt şi ei trădători „a lu Hristos şi nu merită o înmormântare creştinească”, unele informaţii converg înspre ideea că sufletul lor este damnat la o rătăcire veşnică, suspendat între cele două lumi, sau la o pribegire care ţine atâţia ani câţi ar mai fi trebuit să trăiască pe pământ. Colectivitatea îi consideră pe sinucigaşi vinovaţi, în consecinţă, abaterea voită de la anumite legi, impuse de convieţuirea într-o comunitate, atrage dezaprobare şi revoltă şi, implicit, trasarea unui regim aparte, a îngropării la marginea cimitirului sau „înt-on şanţ”, semn clar al dificilei agregări la lumea morţilor, precum şi cu participarea mai discretă a preotului, sau chiar absenţa lui.
Materialul de Arhivă întregește aceste contururi: „Pentru cel care s-a spânzurat nu se trag clopotele, el nu e înmormântat «în temeteu», ci în afară. (…) Nu-l prohodesc. Nu ştie dacă se dă pomană pentru cei care s-au sinucis”. (Tx. mg. nr. 2108Ij, Inf. Căprar Traian, 74 ani, Căprar Floare, 63 ani, Fetindia, Culeg. Ion Taloş, E. Petruţiu, 13.02.1973) „Sinucigaşii sunt înmormântaţi tot în cimitir, dar «mai de-a lăture». Sunt înmormântaţi tot cu popa, dar nu li se face dezlegare”. ( Tx. mg. nr. 2108IIb, Inf. Căprar Traian, 74  ani, Căprar Floare, 63 ani, Fetindia, Culeg. Ion Taloş, E. Petruţiu, 13.02.1973) „Sinucigaşii nu sunt îngropaţi în temeteu, nu se trag clopotele după ei, îi ţin lângă temeteu. Nu-i prohodesc”. (Tx. mg. nr. 2109IIn, Inf. Ţicuş Maria, 50 ani, Drighiu, Culeg. Ion Taloş, L. Iştoc, 24.10.1972) „Sinucigaşii sunt îngropaţi «de-alăture», nu între morţî obişnuiţi. Tot acolo sunt îngropaţi şi pocăiţii. «Pântu ce nu s-o lăsat acole să-şi plinească viaţa câtă i-o curuit Dumnezo alduitu». Nici «clopotile n-ar hi sclobod să tragă după di-aciia». Nici popa n-ar avea voie să-l prohodescă. Acelora le face popa un scurt prohod, dar nu le face dezlegare”. (Tx. mg. nr. 2110IIf, Inf. Alb Veronica, Meseşenii de Sus, Culeg. Ion Taloş, 15.02.1973)
Din profilul schițat, reiese că poziţia periferică a acestora este perpetuată pe calea tradiţiei, alături de alte obiceiuri, surprinzătoare prin vechimea lor, în ciuda simbolisticii noi pe care au adoptat-o adesea în context contemporan. Ne reţin atenţia consideraţiile lui Arnold van Gennep, care aruncă o lumină în plus asupra aspectelor pe care le avem în discuţie: „indivizii pentru care nu s-au executat rituri funerare, la fel ca şi copiii nebotezaţi, cei ce nu au primit nume sau au rămas neiniţiaţi sunt sortiţi unei existenţe jalnice, fără a putea vreodată să pătrundă în lumea morţilor sau să fie agregaţi la societatea lor. Sunt morţii cei mai periculoşi, ei ar dori să revină în lumea celor vii şi, neputând s-o facă, se comportă ca nişte străini ostili. Lipsindu-le mijloacele de subzistenţă pe care morţii le găsesc în lumea lor, trebuie să şi le procure pe socoteala celor vii. Mai mult, morţii fără adăpost au adesea o dorinţă aprigă de răzbunare. Astfel, riturile funerare sunt, în acelaşi timp, rituri utilitare cu bătaie lungă: ele îi ajută pe supravieţuitori să scape de duşmanii lor eterni”. (Van Gennep, 1996: 143)
Pentru că nu se înscriu în sfera obiectivului demersului de faţă, nu ne vom opri aici asupra amplelor comentarii şi poveşti comunicate de participanţii la interviu, create pe marginea unor astfel de cazuri speciale. Reținem, însă, din consistența lor ideatică doar esența, faptul că Dumnezeu dă viața, doar el are dreptul să o ia. Viața este o luptă, o cale a crucii, de la naștere, până la moarte. Datoria noastră este să o ducem demn până la capăt. Din fașă, după unele afirmații, chiar din pântece sau din momentul conceperii, ființa umană poartă amprenta morții. Când încă nu ne-am născut, noi deja am și început să murim. Cinic și deconcertant totodată, dar, pătrunzând adânc în înțelepciunea mai vechilor tipare de gândire, vom constata cu uluire adevărul, măcar în parte, fiecare în funcție de propriile-i disponibilități, fiecare după cum poate și vrea să îl accepte.
Acceptarea, resemnarea, iată un alt aspect problematic, demn de luat în discuție – participanții la investigațiile noastre s-au arătat, contrar așteptărilor, foarte generoși în a oferi nuanțate perspective asupra acestor complexe coordonate, dovedindu-se, încă o dată, extrem de receptivi când vine vorba de moarte. Moartea nu este, însă, interpretată… medical, „că o perit de diabet, de cancer, de accident, de paralizie, c-o stat pă pat, că bugăte boli, ci o murit că… i s-o gătat zâlile”. (Hanc Letiția, Livada, Cluj) Interpretările, să le spunem, medicale, au fost numite „moderne”, „orășenești”; celelalte, cu numărul zilelor gătate, cu tăierea firului vieții, cu păcatul originar, cu ispășirea păcatelor, cu mânierea lui Dumnezeu sau cu „atâta cât ni-i scris” (explicațile pot continua), duc invariabil la credința într-un destin. Puternic, implacabil, mai presus de om.
Cât privește sinucigașii, putem spune că stârnesc nu numai nedumerire, milă, compasiune, ci, în mod paradoxal, o anume revoltă, întrucât colectivitatea sătească nu uită, nu iartă. Generații întregi se știe despre un astfel de caz, sate multe distanță vuiesc când se aude despre o moarte „nenaturală”. Statutul lor este unul diferit de cel al morților de „moarte bună”, și aceasta se vede clar din felul și locul în care sunt îngropați, din reacția și din atitudinea colectivității față de o astfel de realitate. Cutremurător, zguduitor din temelile ființei, dar adevărat – adevărat că cei care cred că își „încheie brusc socotelile cu viața” nu și le încheie niciodată cu… prejudecățile și cu asprimea unor norme, coduri de valoare, principii, legi nescrise, dar neiertătoare, aparținând unei societăți consecvente și neînduplecate, care nu acceptă compromisuri și nici abateri de la normele de conduită cimentate de-a lungul secolelor.

 
 

BIBLIOGRAFIE

BUNEA, Ioan
2003 Rosturi în eternitate. Cuvânt de învăţătură  la botez, cununie şi înmormântare, Ed. Limes, Cluj-Napoca
DRĂGOI, Florin
2007 Înmormântarea şi pomenirile pentru cei adormiţi, Ed. Partener, Galaţi
VAN GENNEP, Arnold
1996 Riturile de trecere, Ed. Polirom, Iaşi

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.