Oportunismul Intelectualilor [VII]

de Ana Bazac

În cele de până acum a avut loc un vol d’oiseau[1] deasupra unor momente istorice ale comportamentului oportunist, în esenţă al intelectualilor.

Oportunismul poate fi analizat şi în cheie de psihologie socială – comportament individual determinat de cauze sociale[2] în condiţiile societăţilor moderne bazate pe dominaţie-supunere  şi, desigur, în cheie de psihologie individuală. Oportunismul este  o soluţie de comportament individualist pentru achiziţionarea confortului psihologic şi social. Dar patologia oportunismului

–                            de la frica de angajare socială, de la dedublarea morală repetată şi neconfortabilă la pierderea sensului existenţei, a rostului propriu,

–                            de la bucuria de a fi devenit „autoritate intelectuală” prin conformism social[3] la frica de a pierde poziţia socială câştigată,

–                            de la susţinerea conştientă a unor privilegii de castă (ca acelea din Evul Mediu la care m-am referit, şi care reduc accesul celor de jos la învăţământul şi condiţia de intelectual, dar, atenţie, astfel reducându-se şi coeficientul de inteligenţă folosită în societate) la falsa atmosferă de critică a situaţiei,

–                            de la contribuţia la „metoda faptului împlinit”[4] prin care autoritatea politică ajunge să devină apăsătoare şi pentru intelectualii conformişti la neplăcerea faţă de această autoritate,

–                             de la acomodarea în corupţie la pervertirea morală ce merge de la minciună la crimă/acceptarea tuturor acestora, cu atât mai mult cu cât nu sunt legate nemijlocit de persoana proprie,

–                            de la preluarea/însuşirea unor valori unanim respinse sau respinse cel puţin de majorităţi şi de demersuri intelectuale raţionaliste consistente la promovarea agresivă, în afara dialogului raţionalist şi democratic, a acelor valori anti-umaniste şi anti-raţionaliste,

–                            de la linguşeala umilă[5] la agresivitatea[6] apărării locului social în care a parvenit, autoritarism până la demenţă –

a cunoscut, de-a lungul timpului, şi contra-răspunsuri, care, în principiu, pot ajunge şi ele în forme patologice.

Defularea compensatoare[7], boema, romantismul paseist, spiritul rebel şi critica socială, evazionismul (indiferenţa, pasivitatea, apatia, neangajarea, bovarismul, „delirul negaţiilor”, deznădejdea, debusolarea, disperarea, declasarea, autismul, „melancolia, nostalgia şi ironia”, au intrat „în discursul culturii ştiinţifice şi literare începând din 1850”[8]) constituind subiectul acesteia tocmai în contextul accentuării constrângerilor sociale (economice, politice, culturale) ale unui sistem funciarmente contradictoriu: cel care a proclamat isonomia modernă „în sfârşit regăsită” şi libertatea şi, în acelaşi timp, a accentuat dependenţele şi încălcarea demnităţii persoanei.

Problemele iscate de oportunism au devenit şi devin explozive atunci când se schimbă condiţiile sociale care au determinat formele date/anterioare ale oportunismului: de exemplu, trecerea de la oportunismul stalinist la oportunismul anticomunist post 1989, iar, în acest ultim context, schimbarea lozincilor politice dominante – de la cele social-democrate la cele neo-liberale explicite – poate ilustra probleme care trebuie să fie tratate şi cu instrumentele filosofiei dar şi cu cele ale psihologiei. Iar dacă nu uităm că bolile psihice sunt cu precădere boli ale intelectualilor, boli rezultate în urma a) conştientizării antagonismelor ireductibile dintre valorile consistente ale cinstei şi respectării libertăţilor şi, pe de altă parte, încălcarea acestor valori ca şi b) a depăşirii pragului de suportabilitate a acestor antagonisme, după cum, desigur, bolile psihice se generalizează în perioade de criză societală – ca acum – rezultă că preocuparea pentru un concept atât de inconfortabil ca oportunismul politic (şi constrângerile la oportunism) nu este deloc de neglijat.

Perspectiva din acest articol nu a relevat o poziţie lipsită de generozitate faţă de opiniile politice contrare celor profesate de către intelectualii non-conformişti care au purtat steagul drepturilor omului, umanismului şi respectului demnităţii fiecărui om în întreaga istorie modernă. Punând întrebarea: De ce există oportunismul intelectualilor ?, şi evidenţiind faptul că oportunismul intelectualilor a fost şi este determinat de calitatea lor în cadrul structurii sociale – deci de lupta pentru a-şi păstra autoritatea în spaţiul intelectual şi social cu toate avantajele ce decurg de aici prin alinierea la relaţiile de putere, în sensul structural al acestora de raporturi de dominaţie supunere, şi nu neapărat în sensul conjunctural al alinierii la unii sau la alţi purtători ai acestor relaţii, am căutat să nu reduc ofertele intelectualilor la un aspect, să văd complexitatea problemelor şi ofertelor intelectualilor, să nu ofer prejudecăţi ci să pun sub semnul întrebării toate felurile de prejudecăţi. Aceasta înseamnă, după opinia mea, generozitate, adică cercetare ştiinţifică.

Conştiinţa semnificaţiilor unor fenomene nu apare de la începutul acestora, sau, cel puţin, nu în întregimea sa rotundă. Ci numai după ce acel fenomen s-a dezvoltat, ba chiar a îmbătrânit, suficient ca oamenii să poată să aibă o imagine a legăturilor, a dialecticii continuitate-discontinuitate. Astăzi, a reflecta asupra oportunismului intelectualilor este nu doar necesar ci şi posibil. Conştiinţa oportunismului intelectualilor este o armă de luptă nu numai împotriva oportunismului ci şi împotriva fenomenelor care au generat prezumţiile „metafizice” ale oportunismului intelectualilor. Critica oportunismului intelectualilor este o formă de luptă politică.

Critica oricărui oportunism este necesară, fireşte. Ea are loc în cadrul analizei etice ce descrie trăsături generale ale valorilor şi comportamentelor şi urcă la registrul normativ al prescrierii celor dezirabile. Dar perspectiva de filosofie socială, ce inseră dezbaterea etică în structura socială şi dă culoare concretă înfăţişărilor morale prin concentrarea asupra purtătorilor sociali ai valorilor, este mai stânjenitoare şi mai necesară decât etica. După cum se ştie, nici analiza etică nu este abundentă – necum populară – în perioadele de criză socială: de exemplu, de 23 de ani locul acestei analize a fost preluat de…”etica afacerilor”. Cu atât mai puţin practicată este filosofia socială ce, de pildă, evidenţiază tendinţe de comportament ale grupurilor sociale în raporturile lor concrete. Oportunismul a apărut în lucrarea de faţă drept o tendinţă istorică definitorie a celor din sfera, definită acum economic a, serviciilor, de a se alinia şi de a-şi justifica alinierea la comandamentele categoriilor deţinătoare de putere: din moment ce oamenii ocupaţi în această sferă depindeau de aceste categorii, medierea pe care ei o făceau între clasele stăpânitoare şi cele lucrătoare (în munca fizică) a fost mereu în favoarea primelor. Iar intelectualii, constituiţi în categorie socială odată cu modernitatea, şi-au asumat tocmai rolul de a legitima şi întări raporturile de putere şi, astfel, au devenit inerent purtătorii cei mai vizibili ai oportunismului. (Modelele celebre de comportament linguşitor din literatură, de la acel personaj din Dickens, deja citat, la figurile de arivişti din România sau Rusia secolului al XIX-lea, nu infirmă teza de mai sus: căci odată scopul atins, averea şi poziţia socială cucerite, nu servilismul, ci lipsa de scrupule agresivă a devenit trăsătura determinantă a burgheziei, fără de care tenacitatea spiritului activ nu ar fi dus la cucerirea capitalistă a lumii).

Critica puterii şi îndepărtarea de poziţia conformistă au fost caracteristice intelectualilor mai degrabă în perioade de criză societală: atunci mulţi dintre ei au reflectat epuizarea vechilor elemente de legitimare şi le-au dat glas; ba, mai mult, au construit şi alternative de valori şi de modele societale.

Perioada actuală din istoria lumii – care nu s-a „sfârşit” – este extrem de interesantă şi din punctul de vedere al comportamentului intelectualilor. Dar el trebuie legat de schimbările obiective ale tehnologiei, productivităţii, muncii. Revoluţia ştiinţifică-tehnică actuală (inclusiv cea din domeniul informaţiei şi comunicării), intelectualizarea muncii şi dispariţia diviziunii sociale dintre munca fizică şi cea intelectuală, toate acestea fac ca un număr din ce în ce mai mare de oameni să deprindă modul de a gândi critic şi liber, non-conformist. Acelaşi proces are loc şi la nivelul intelectualilor. Dar ritmul în care oamenii în general ajung la conştiinţa de sine, ca să preiau termenul lui Hegel, este alert: pe măsura ritmului prefacerilor obiective. După cum, în acelaşi timp, este vizibilă – inclusiv la nivelul intelectualilor – inerţia vechilor deprinderi de „a nu-şi bate capul”, de evadare în lumi şi problematici colaterale, de „neutralitate”, de a nu vedea realitatea ci clişeele comode despre ea, de a nu duce raţionamentele până la capăt şi astfel, de a nu lega lucrurile. Este vorba, desigur, de alienare  a tuturor categoriilor sociale (Marx): dar atunci când glasul intelectualilor perseverează agresiv, când ei îşi asumă cu obstinaţie funcţia de laudatores tempori acti, ceea ce sare în ochi este oportunismul lor vis à vis de nedumerirea, tristeţea, revolta timidă şi tăcerea „oamenilor simpli”, adică de sinceritatea acestora.

A avea instrumente intelectuale şi a nu le folosi: nocivitatea oportunismului în sfera cunoaşterii este evidentă, căci ce înseamnă altceva a nu merge cu raţionamentele până la capăt, a fragmenta realitatea, a nu uni lucrurile, decât frânarea înţelegerii?

De aceea, a vorbi în general despre oportunism – în maniera abstractă a eticii – şi nu despre oportunismul concret al unor categorii sociale nu ne ajută defel să sesizăm situaţiile concrete, ci doar să continuăm să plutim în tiparul perimat al rupturii dintre viaţa reală şi lumea imaginată a teoriilor.

În sfârşit,  a vorbi concret despre oportunismul intelectualilor[9], mai grav decât al non-intelectualilor, înseamnă şi a fi mai sensibili nu doar faţă de valori, ci şi faţă de aspectele relevate de oportunismul „celor cu carte”: nu doar cel de imoralitate ci şi cel de incompetenţă. Nu este astfel „productivă” discuţia despre oportunismul intelectualilor?