libris.ro

Villon şi Erasm despre oportunismul intelectualilor

de Ana Bazac

În Evul Mediu european, intelectualii[1] au proliferat ca o categorie socială aparte o dată cu dezvoltarea oraşelor, aşadar, o dată cu înfiriparea modernităţii. Atunci a fost nevoie de cunoaştere, din ce în ce mai legată de viaţă dar neomiţând întrebările metafizice, şi atunci s-a constituit această cunoaştere prin disputele dintre profesori şi dintre profesori şi studenţi ce treceau peste zidurile lăcaşurilor sfinte în care au avut loc la origine.

Categoria socială iniţială a intelectualilor din Evul Mediu occidental a fost aceea a meseriaşilor din oraşe: „pe şantierul urban, profesorul, meseriaşul şi neguţătorul merg alături unul de altul în acelaşi elan productiv”. „Funcţia sa este studiul şi predarea artelor liberale. Dar ce este o artă ? Nu este o ştiinţă, este o tehnică…este specialitatea profesorului, întocmai precum cea a dulgherului sau a fierarului”[2]. Şi tocmai ca şi ceilalţi meseriaşi din oraşe, intelectualii s-au organizat în corporaţii. Acestea vor fi „universităţile în sensul strict al cuvântului…opera secolului al XIII-lea”[3].

Dar „cum să trăieşti ? Salariu sau beneficiu ?”[4] Iniţial, tendinţa a fost de a primi bani de la studenţi, pentru a avea o libertate faţă de „puterea temporală: comuna, principele, biserica şi chiar vreun mecena”[5]. Dar, tocmai pentru a lega intelectualii, Biserica a decretat gratuitatea învăţământului[6]: ca urmare, în universităţi s-au păstrat numai profesorii care acceptau dependenţa faţă de Biserică, accentuându-se spiritul conformist şi, concret, prăpastia dintre cultura generală şi formaţia tehnică (deoarece aceasta din urmă nu avea nici un caracter religios direct). Opoziţia dintre munca fizică şi cea intelectuală, reflectând stadiul real al forţelor de producţie, a fost, în ideologia intelectualilor, rezultatul determinării lor materiale – şi spirituale – de către Biserică, şi nu urmarea interesului lor de descifrare a problemelor muncii „din moment ce ei înşişi se considerau muncitori”[7].

Intelectualii Evului Mediu au fost şi ei împărţiţi în birocraţie înaltă, medie şi joasă: unii o duceau bine, alţii erau nişte bieţi „hârţa-scârţa pe hârtie”[8], „studinţi goi” chiar dacă îl cunoşteau pe „Aristot”[9], buchisind atâta încât purtau ochelari[10] dar dobândind şi ascuţimea minţii[11]: chiar dacă nu erau nici „stăpân”, nici „şerb”, nici chiar „vlădică” (birocrat supus)[12], unora nu le mai rămânea decât „cerşitul/c-aşa-l împinge sărăcia”[13], adică decădeau în lumpen, fiinţe rebele faţă de ordinea socială[14] şi, în acelaşi timp, fataliste[15]. Pe de o parte, învăţătura era ruptă de viaţă (şi de aceea, destul de puţin atrăgătoare pentru cei mai mulţi[16]), iar pe de altă parte, nu toţi absolvenţii puteau fi absorbiţi în locuri sociale cu beneficii semnificative. Aşadar, şi intelectualii, indiferent de locul social concret pe care îl ocupau, erau integraţi într-o societate inegalitară, nedemocratică, în care „dreptatea cere şi proptea”[17].

Sfârşitul Evului Mediu a fost şi perioada în care „între apartenenţa sa la lumea muncii pe de o parte, şi, pe de altă parte, integrarea lui în grupurile sociale privilegiate, universitarul…face o alegere definitivă: renunţă treptat la calitatea lui de lucrător intelectual”…şi se integrează „în grupurile sociale privilegiate ce trăiesc de pe urma unor venituri de ordin feudal, seniorial, sau de ordin capitalist”[18]. Ca urmare,

  • acum „secătuieşte şi pătrunderea în universitate a studenţilor de condiţie modestă care, în trecut, fuseseră fermentul facultăţilor”[19],
  • acum se recrutează personalul universitar în mod ereditar, scăzând considerabil nivelul intelectual şi transformând mediul universitar într-o castă (cu atributul esenţial, ereditatea socială)[20],
  • acum se dezvoltă privilegiile aferente, iar poziţia socială încetează de a mai fi a magistrului şef de atelier pe şantierul şcolii în secolul al XII-lea şi devine aceea a magistrului echivalent cu dominus[21],
  • acum are loc aristocratizarea universităţilor[22], cufundarea în scolastică şi, datorită crizei acesteia, şi anti-intelectualismul intelectualilor conformişti (deci din aceste universităţi)[23],
  • acum îşi pierd universităţile caracterul internaţional, universităţile naţionale fiind legate de formarea noilor comunităţi naţionale de tip modern[24],
  • aşadar, acum devin universitarii susţinătorii politicii particulariste – în opoziţie cu universalismul politic legat de stăpânirea Bisericii şi a imperiului,
  • acum are loc ruptura dintre ştiinţă şi învăţământ iar universitatea devine locul „umanioarelor”, opuse raţionalismului, înclinate spre poezie şi mistică[25].

 

O referinţă emblematică pentru studierea problemei oportunismului intelectualilor este critica lui Erasmus din Rotterdam, în pamfletul său Elogiul nebuniei sau discurs spre lauda prostiei[26], tocmai datorită caracterului politic moderat, conformist, dar, în acelaşi timp, umanist, critic, reformist[27] al autorului. Într-o perioadă în care umanismul Renaşterii tindea să înlocuiască clişeele medievale – care au continuat să existe însă mult timp, până la dezvoltarea primei revoluţii industriale – Erasmus a relevat determinarea intelectualilor de către raporturile sociale şi, astfel, şi soluţiile lor la această determinare. În locul ridicării în slăvi a vreunui principe, „ironia” era de preferat, ca „petrecerea ‘oamenilor de litere’”[28], considera el. Spre deosebire de majoritatea care nu suporta nici cea mai „nevinovată glumă pe seama popilor sau a împăraţilor, în special când sunt în joc interesele lor”[29].

Deja era încetăţenit obiceiul aservirii intelectualilor de către principii care aveau câte „un panegirist mieros”, care se încumeta „să aşeze în rândul zeilor cea din urmă pramatie, să dea drept model desăvârşit al virtuţii pe cel pe care îl ştie cufundat în toate viciile, să împodobească o cioară cu pene de păun, să înălbească pielea unui negru sau se străduieşte să facă din muscă elefant”[30]. Dar Linguşirea[31] a fost pusă de Erasmus drept o însoţitoare a Prostiei, adică a ne-gândirii la consecinţele faptelor: ea este legată de iubirea-de-sine – fără de care nu s-ar întreprinde ceva în viaţa publică sau particulară „doar din bună-cuviinţă”[32] –, de dragostea de faimă[33] şi de dezinteresul pentru ceilalţi[34].

Oricum, dacă oamenii nu se comportau linguşitor erau socotiţi nebuni de legat[35]. Socotea oare Erasmus că acest comportament este fatal? Mai degrabă, după ce a insistat asupra determinării istorice, a crezut că el era rezultatul naturii umane şi al societăţii[36]. Iar determinarea intelectualilor consta în

  1. dispreţuirea ştiinţelor care nu aduceau profituri imediate celor care beneficiau de pe urma lor şi venituri imediate celor care le profesau[37] şi,
  2. mai profund, în caracterul iraţional al societăţii – în sensul că nu cunoaşterea şi raţiunea erau cele care erau apropiate de oameni prin educaţie, deoarece acestea îi făceau să fie cele mai nefericite animale, fiind singurele care nu se nu se împăcau cu propria soartă[38],
  3. în faptul că regilor nu le place adevărul şi se înconjoară de linguşitori[39],
  4. în puterea superstiţiilor, care nu sunt defel rezultatul organic al tradiţiilor populare ci sunt întărite şi întreţinute de preoţi[40],
  5. în puterea iluziilor despre lucruri[41],
  6. în faptul că prinţii şi regii erau neştiutori de legi, nepăsători la binele obştei, umblând să-şi ticsească punga, şi vrăjmaşi ai libertăţii[42],
  7. în faptul că cei mai mulţi dintre curteni erau cei mai josnici, ticăloşi, slugarnici şi netoţi dintre sclavi, plini de importanţa funcţiei, înfumuraţi[43],
  8. că toate categoriile de sus – capetele încoronate, popii, cardinalii şi episcopii – duceau acelaşi trai, imitaţi de către preoţii de rând[44].

Ca urmare, cel care se revolta „împotriva condiţiei umane”, dorind să prevină şi să îndrume prin cuvânt[45], avea o soartă nefastă: de aceea, mai bine era „să faci pe prostul la timpul potrivit”[46]. Iată o tristă dar splendidă explicaţie din secolul XVI pentru oportunismul intelectualilor. Ceea ce a urmat, în secolele următoare şi până astăzi, nu a adus decât diferenţe de grad, şi nu de esenţă, atât în determinarea socială a oportunismului cât şi în descrierea sa mai sofisticată şi mai ascunsă.

 

Aşadar, din capul locului nu trebuie să uităm premisa ontologică a problemei noastre: faptul că nici analiza intelectualilor şi nici sondarea comportamentelor lor morale nu poate avea loc în mod neutru[47], pe baza unei închipuite prezumţii a autonomiei lor (căci superioritatea decurge întotdeauna şi din autonomie, nu?). În întreaga istorie, şi mai ales în istoria deschisă de trecerea la modernitate, dacă intelectualii au exercitat o influenţă notabilă asupra civilizaţiei în ansamblu, ei au suportat, şi nu în egală măsură, o presiune puternică din partea deţinătorilor puterii: în mod asimetric, „conjuraţia” instituţiilor dominante – statul, bisericile, apoi partidele, apoi şi instituţiile internaţionale – au exercitat un puternic control asupra mediilor intelectuale, cenzuri, încadrări ale universităţilor, conspiraţia tăcerii asupra poziţiilor non-conformiste, premierea intelectualilor aliniaţi etc.

 

Bibliografie şi note



[1] Aparte de „heralzi, curteni şi paji”, cf. Testamentul cel mare al magistrului François Villon, Baladă cu acelaşi tâlc (1461), în François Villon, Poezii. Operele complete ale magistrului François Villon, tălmăcite, prezentate şi adnotate de Neculai Chirică, Bucureşti, Minerva, BPT 1983, p. 45.

[2] Jacques Le Goff, Intelectualii în Evul Mediu (1957), Bucureşti Meridiane 1994, pp. 77-78, 77. Şi , în secolul următor celui de-al XII-lea – în care au renăscut oraşele şi intelectualii – Toma d’Aquino a considerat că <<o artă înseamnă întreaga activitate mentală raţională şi justă aplicată fabricării instrumentelor atât materiale cât şi intelectuale; este o tehnică inteligentă a facerii. Ars est recta ratio factibilium. Astfel, intelectualul este un meseriaş, „dintre toate ştiinţele, ele (artele liberale9 se numesc arte căci nu implică numai cunoaşterea, dar şi o producţie ce decurge direct din raţiune, cum este funcţia construirii (gramatica), a silogismelor (dialectica), a discursului (retorica), a numerelor (aritmetica), a măsurilor (geometria), a melodiilor (muzica), a calculării cursului aştrilor (astronomia)”>>, p. 77.

[3] Ibidem, p. 79.

[4] Ibidem, p. 110.

[5] Ibidem, p. 111.

[6] La al treilea sinod de la Latran de la 1179, de către papa Alexandru al III-lea, cf. Le Goff, op. cit., p. 113.

[7] Ibidem, p. 122.

[8] François Villon, Dania sau testamentul cel mic (1456), în François Villon, ibidem, XIV, p. 14.

[9] Ibidem, XXVII, p. 18 şi XXXVII, p. 21.

[10] Testamentul cel mare al magistrului François Villon (1461), 147, p. 118: „fără de toc…/grozavii ochelari ai mei”.

[11] Taifasul dintre inima şi trupul lui Villon (1461), în ibidem, p. 155: „Văd musca-n lăpticel/deci între alb şi negru-i osebinţă”.

[12] Testamentul cel mare…, 2, p. 25.

[13] Ibidem, 44, p. 47.

[14] Ibidem, 97, p. 82: „De cei călări deloc nu-mi pasă” şi, în De două ori baladă (1461): „trebui să spui de bine, bine!”, în ibidem, p. 148.

[15] „cu domnii mari nu te lupta/când eşti calic! Au braţ de fier/şi-n laţul lor tu vei cădea”, ibidem, 132, p. 101. Dar şi, în Taifasul dintre…, p. 156: „Vezi, Solomon vestitul spune: „Cel/ce-i înţelept, prin propria-i putinţă/ conduce stelele după dorinţă”./-Nu pot să cred; rămân cu soarta mea./-Ce-ai spus? –Nimic! –E dreapta mea credinţă,/atâta-ţi spun! –Mă doare undeva!”

[16] Testamentul cel mare… 26, p. 34.

[17] Ibidem, 90, p. 80.

[18] Jacques le Goff, pp. 135, 137.

[19] Ibidem, p. 136. Villon insistase că s-a „născut în sărăcie/mlădiţă dintr-un neam de rând…”, în Testamentul cel mare…, 35, p. 37.

[20] Jacques Le Goff, p. 139.

[21] Pp. 140, 141.

[22] Pp. 143-144.

[23] Pp. 149-151. Dar şi, ca reacţie, un anumit anti-intelectualism promovat în cultura de masă care se va dezvolta o dată cu romantismul din zorii primei revoluţii industriale.

[24] Pp. 151-155.

[25] Pp. 165, 167, 175.

[26] Scris în 1509, publicat prima dată în 1511, ediţia în limba română: Bucureşti, Antet, 1995.

[27] Vezi relevarea tragismului lui Erasmus la Stefan Zweig, Triumful şi destinul tragic al lui Erasmus din Rotterdam (1934), Bucureşti, Univers, 1975; dar vezi şi J. Huizinga, Erasm (1924), Bucureşti, Minerva, 1974.

[28] Elogiul nebuniei…, ed. cit., p. 5.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem, p. 9.

[31] ibidem, p. 14: „ale cărei mâini sunt pururi gata să aplaude”.

[32] Ibidem, p. 30.

[33] Ibidem, p. 36.

[34] „Iar de cei care mor în război nu se sinchiseşte nimeni”, p. 31.

[35] P. 39. Vezi şi „Şi nu este cuminţenie mai dăunătoare decât aceea care nu ştie să ţină seama de timp şi de împrejurări şi ar vrea să nu fie comedia comedie”, p. 40. Motivul „viaţa=piesă de teatru/comedie” este comun în literatura vremii, vezi Shakespeare.

[36] „recunoaşteţi măcar că numai asta înseamnă să joci de-adevăratelea comedia vieţii”, p. 40.

[37] P. 46.

[38] P. 48.

[39] P. 51. Şi doar ca fenomene de excepţie – de „nebunii regilor” (ibidem), care le atrăgeau atenţia asupra unor opinii populare şi în răspăr cu cele oficiale şi care erau acceptaţi tocmai pentru că, prin singularitatea lor, erau inofensivi.

[40] P. 61. Şi de teologi, care „nu ştiu de glumă” şi îşi folosesc arma de a declara drept eretic pe oricine se îndepărta de la conformismul social, p. 82.

[41] P. 66.

[42] P. 101.

[43] P. 103.

[44] Pp. 105, 111.

[45] P. 6.

[46] P. 115.

[47] Vezi şi acele celebre gânduri ale lui Montesquieu, în Mes pensées (1720-1755) despre linguşitori: „linguşitorul este un sclav care nu serveşte nici unui stăpân”, dar care comite „crime surde”; despre linguşirea josnică etc., dar unde autorul nu a legat fenomenul de intelectuali, ci de curteni, cf. Oeuvres complètes de Montesquieu (sous la dir. de M- André Masson), tome II, Paris, Nagel, 1950, pp. 231, 301, 616, 615, 639, 694.

libris.ro

3 Comments

  1. Pingback: A apărut EgoPHobia #32 (cu un concurs!) « Noaptea Instinctelor

  2. Pingback: www.egophobia.ro Oportunismul Intelectualilor [I]

  3. Pingback: Stânga politică versus stânga culturală - Argumente și fapte

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *