Oportunismul Intelectualilor [I]

de Ana Bazac

 

Deoarece oportunismul este atât de supărător, cel puţin în declaraţii, obiectul notaţiilor de faţă, începute aici cu articolul Villon şi Erasm despre oportunismul intelectualilor[1], este acela de a da o perspectivă genetică-structurală despre acest comportament în cadrul raporturilor politică-etică din spaţiul filosofic european. Abordarea este filosofică, ceea ce implică, desigur, şi referinţele la psihologia socială. Dar trebuie să recunoaştem că subiectul nostru, oportunismul, a fost mai degrabă un outsider faţă de ştiinţa oficială, acoperit de o imagine vagă a intelectualului ca reprezentant a ceea ce este „politically correct” – în opoziţie cu „excentricii faimoşi dar care, din fericire, au trecut în eternitate şi nu mai sunt supărători” (ca Einstein[2]) – deci ca reprezentant emblematic al intelectualităţii ca atare şi de oricând. După cum, aşa cum se cunoaşte, subiectul nostru a fost direcţionat asupra comportamentelor din regimurile politice totalitare din secolul XX. Cu atât mai mult cu cât, legat fiind de intelectuali, a avut de înfruntat fetişizarea acestora[3]. Este cazul, astfel, să punem sub semnul întrebării prezumţiile istorice legate de un fenomen atât de ne-elegant şi de o temă atât de ocolită.

 

Conceptul de oportunism este modern, legat de jocul intereselor economice dominante transfigurate în politica secolului al XIX-lea[4]. Dar dacă exemplele date pentru comportamente oportuniste au fost cele ale reprezentanţilor direcţi ai clasei conducătoare economic şi politic, în ce mă priveşte leg conceptul mai degrabă de comportamentul celor dependenţi, într-un fel sau altul, de aceste clase conducătoare. Căci, oricât de imorale[5] din punctul de vedere al încălcării în practică a principiilor afişate, oricât de fascinant didactice sunt compromisurile morale şi politice ale acestor clase conducătoare, ele pun în aplicare mai degrabă diferite partizanate politice care sunt rezultatul intereselor lor directe, de moment sau pe termen mai lung, de membri ai claselor conducătoare, dominante, independente, care impun direcţia dezvoltării, obiectivele şi mijloacele, valorile legitimatoare şi modelele umane.

Moralitatea comportamentului lor este în funcţie de acele interese, văzute în determinarea lor socială şi temporală complexă şi astfel, nu pornind de la principii abstracte de moralitate se poate înţelege politica şi comportamentul acestor clase ci de la sistemul intereselor şi al raporturilor de forţe la un moment dat[6]. Să nu uităm că etimologia sanscrită a termenului de domn, dominus[7], este aceea de a îmblânzi (dam), în greaca veche – δαμ-νη-μί, vezi şi soţie, femeie (δαμαρ), iar radicalul δμη, în α-δμη-ς, sau α-δμη-τος, însemnând de neîmblânzit, sclavul fiind δμώ-ς – deci domnul a fost iniţial, atunci când s-a trecut de la cules la păstorit, omul capabil de a îmblânzi fiarele sălbatice, de a le supune, de a beneficia de pe urma acestui demers, deci de a acumula mai multe mijloace de existenţă, deci capacitate de constrângere asupra altora[8].

De aceea, în opoziţie cu sensul consacrat de dicţionare, eu nu dau calificativul de oportunism celor care, având puterea clasei dominante, se comportă în aşa fel încât să o păstreze şi să o maximizeze, ci numai celor care, dependenţi fiind[9], şi de frică[10] sau din convingere, adoptă comportamente de cameleon şi faţă de principii şi faţă de diferiţi membri ai claselor dominante ca şi ai celorlalte clase, cu scopul de a parveni pe scara socială, de a-şi asigura un nivel de trai cât mai bun, acces într-o nişă de putere, de a-şi  schimba condiţia socială.

Şi partizanatul politic şi oportunismul au loc potrivit intereselor structurale ale indivizilor respectivi ca şi potrivit  imaginii lor despre „interesul general” pe care îl percep, desigur, prin prisma propriilor interese. Şi partizanatul politic şi oportunismul implică o aliniere mercenară determinată şi de conjuncturi (de ex. X plăteşte şi nu Y) şi de estimarea câştigurilor proprii indiferent de consecinţele generale ale acţiunilor lor. Dar diferenţa dintre simplul partizanat şi, pe de altă parte, oportunism, este că partizanatul poate implica un grad mai redus de reflexivitate/intelectualitate[11], pe când oportunismul este rezultatul unor serioase puneri în balanţă a input-urilor şi output-urilor, a câştigurilor şi pierderilor individuale prin aliniere.

Dacă în opoziţie cu oportunismul socotim intransigenţa, ar trebui să remarcăm că nu orice intransigenţă este în acelaşi timp şi non-oportunism. După cum, nu orice trecere de la o ideologie la alta este oportunism: nu orice abjurare este ticăloasă. Socotesc drept oportunism poziţia intelectuală care nu se priveşte critic – care nu-şi priveşte critic argumentele, raţionamentele, conceptele – şi care nu priveşte critic, adică inclusiv istoric, fenomenele care-i sunt obiect. Oportunistă este orice concepţie care consideră că adevărurile momentului nu sunt istorice, adică determinate şi vremelnice, ci eterne şi naturale. Oportunistă este concepţia care nu este deschisă şi transparentă – noţiuni actuale – în ceea ce privesc cauzele, logica internă şi consecinţele acelei concepţii, ca şi a eventualei treceri de la o concepţie la alta.

De asemenea, deoarece oportunismul poate fi şi în funcţie de poziţia faţă de diferite partide politice, insist în a spune că obiectul sumarei analize de faţă ca şi criteriul în funcţie de care caracterizez oportunismul este nu poziţia faţă de Putere/faţă de Opoziţie ci faţă de fundamentarea „metafizică” (Duverger) a societăţilor în care au trăit oamenii de la apariţia polis-ului. Această fundamentare „metafizică” este prezumţia că raporturile structurale ale acestor societăţi, adică raporturile de dominaţie-supunere, ar fi naturale şi eterne, non-istorice. Şi deoarece atitudinea necritică (oportunistă) faţă de această fundamentare „metafizică”  implică de cele mai multe ori şi atitudinea oportunistă faţă de Puterea existentă, pentru avantaje, ar rezulta că oportunismul intelectualilor nu ar fi esenţialmente diferit de cel al politicienilor şi, în general, al oamenilor obişnuiţi.

În realitate, intelectualii stăpânesc instrumente specifice, cele intelectuale, raţionale. Acestea sunt critica, argumentele, luarea în considerare a universaliilor, în fond pragmatismul – adică luarea în considerare a consecinţelor fenomenelor sociale pentru comunitatea umană – ca şi simţul istoric – adică luarea în considerare a termenilor mediu şi lung, şi nu numai scurt – ca şi evaluarea valorilor şi alternativelor. Critica intelectuală implică punerea sub semnul întrebării a premiselor înseşi, a criteriilor şi consecinţelor acestora, tocmai pentru ca perspectiva istorică să nu cadă într-un simplu relativism.

Din punctul de vedere al evaluării criteriilor, intelectualii au fost aceia care au promovat în mod conştient valoarea kalokagathiei pentru comunitate, adică binele comun.

Ca urmare, oportunismul intelectualilor este atitudinea care încalcă aceste instrumente, atitudinea prin care ei şi activitatea lor specifică se trivializează şi devin simpli muritori ce-şi urmează interesul propriu.

Aşadar, nu voi lega conceptul de manifestările politicienilor ca reprezentanţi ai acelor interese economice (şi, desigur, nici de comportamentul deţinătorilor principali ai puterii economice), ci de o categorie socială a cărei aură ar putea da impresia că ar fi cu totul străină fenomenelor descrise de hulitul concept de oportunism. Întrebarea de la care am pornit a fost aceea legată de moralitatea intelectualilor în relaţiile sociale şi politice (şi nu în viaţa privată). De ce? Deoarece principala funcţie socială a intelectualilor, în afară de aceea tehnică/profesională/legată de activităţi şi sarcini intelectuale precise, ce presupun competenţe intelectuale, este aceea de poziţionare faţă de continuitatea raporturilor de dominaţie-supunere, de legitimare a configurării societăţii sau, dimpotrivă, de critică a statu quo.

Iar înfăptuirea acestei funcţii implică, în acţiunea sa de legitimare, în vechile preocupări filosofice, recursul la (ipotetica) moralitate socială profesată: ei, intelectualii, ar fi chezaşii ordinii sociale, ei, intelectualii, ar reprezenta vocea cea mai autorizată a „poporului”, într-o formulă veche, a „societăţii civile”, într-o expresie mai nouă. Aşa este oare şi în ce măsură este oare aşa?

Iar înainte de a merge mai departe, se cuvine să menţionez că a vorbi despre oportunismul intelectualilor nu înseamnă nicidecum a considera automat „virtutea superioară a celor oprimaţi”[12].

 
#
continuarea acestui text poate fi citită aici

 

Referinţe



[2] Vezi Ana Bazac, „Libertatea umană şi perspectivele ei la Albert Einstein”, Revista de Filosofie, 5-6, 2005, pp. 703-721.

[3] De la stânga – adică de la atribuirea către intelectuali a funcţiei „de a spune nu oricărui abuz, oricărei aberaţii politice sau de altă natură, să se împotrivească mortificării gândului şi obstacolelor puse libertăţii”, cum considera Camus, citat în Liviu Antonesei, O prostie a lui Platon. Intelectualii şi politica, Iaşi, Polirom, 1997, p. 20 – dar şi de la dreapta – ca purtători de cuvânt ai „societăţii civile”, înţeleasă exclusiv ca manifestare civică a intereselor de menţinere a raporturilor structurale de dominaţie-supunere, atât în varianta stalinistă (în care intelectualii au fost şi defăimaţi şi folosiţi ca „reprezentativi”) cât şi în cea a „gândirii unice” neoliberale dominante astăzi în lume.

[4] Cf. dicţionarului Le Petit Robert, adică Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française, par Paul Robert, Paris, Société du nouveau Littré, 5-e ed., din 1970, p. 1192, 1193: adjectivul opportun, menţionat în literatura franceză prima dată în 1355,  a păstrat încă sensul etimologic (radicalul portus, proprem, care conduce la port) însemnând ceea ce convine într-un caz determinat, convenabil (Gide este citata cu al său „mensonge opportun”; dar substantivul oportunism, ca şi adjectivul oportunist, menţionate în literatură prima dată în 1869, respectiv 1877, au descris deja o „politică ce constă în a folosi circumstanţele, a le utiliza cel mai bine, făcând la nevoie compromisuri cu principiile”, Gambetta vorbind de o „adevărată politică” ce se ascundea „în spatele acestui barbarism”, ca şi „un comportament al aceluia…care–şi subordonează principiile interesului de moment”, exemplul fiind acela al „politicianului oportunist”.

[5] Un text celebru, precursor al gândirii politice sistematice europene este cel al lui Herodot, Istorii (cca. 460-480 î.e.n.), I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961, Cartea a III-a, § LIII-LXXXIII, pp. 263-265, în care se descriu degradările psihologice ale monarhiei, formă de guvernământ unde „este îngăduit unuia să facă ce vrea”: trufia, pizma, faptul că se înconjoară de netrebnici defăimători etc. În fond, deşi nu a fost intenţia lui Herodot, şi oligarhia – unde „din partea celor mai cuminţi bărbaţi vor veni şi cele mai cuminţi hotărâri” – poate duce la degradări asemănătoare. Doar democraţia,  egalitatea în faţa legii, luarea tuturor hotărârilor în adunarea obştii,  le evită, în mod relativ însă, iar Herodot sugerează ciclicitatea formelor de guvernământ drept inevitabil rezultat al pervertirilor rezultate din ceea ce atunci – şi nu numai – părea a fi „natura umană coruptă”.

Concepţiile diferite, deşi pe baza aceluiaşi  scop superior al conducerii – „binele superior” – despre formele de guvernământ democratice, aristocratice sau monarhice, au apărut de ex. la Platon: chiar dacă, pentru perspectiva anti-democratică, „să-ţi slujeşti poporul” însemna să-l linguşeşti, în ultimă instanţă „cea mai mare parte dintre cei puternici sunt păcătoşi” şi „cu deosebire între oamenii înzestraţi cu autoritate vei găsi pe cei care devin criminali adevăraţi”, Platon, Gorgias, 521a-b, 525 e, 526 b, în Platon, Dialoguri, după traducerile lui Cezar Papacostea, revizuite şi întregite cu două traduceri noi de Constantin Noica, Bucureşti, ELU, 1968, pp. 231, 237. Vezi şi Aristotel: ştiinţa politică urmăreşte „binele” şi „cel mai mare bine”, „ştiinţa cea mai stăpânitoare şi conducătoare în cel mai înalt înţeles”, Etica nicomahică, trad. Traian Brăileanu, Bucureşti, Casa Şcoalelor 1944, p. 26. Şi „statul cel mai perfect este evident acela în care fiecare cetăţean, oricare ar fi, poate, graţie legilor, să practice cât mai bine virtutea, şi să-şi asigure cât mai multă fericire”, Politica, Trad. El. Bezdechi, Bucureşti, Cultura Naţională 1924, p. 147, în timp ce, scuturând realist iluziile, Aristotel a remarcat: „foloasele ce le aduce puterea şi administrarea intereselor generale insuflă tuturor oamenilor dorinţa de a se perpetua în funcţiune; şi, ca şi cum toţi ar fi bolnavi şi numai posesiunea puterii le-ar putea da sănătate, într-atât de morţiş tind să păstreze autoritatea, odată ce o stăpânesc”, ibidem, p. 109.

[6] Machiavelli a fost gânditorul cel mai faimos – şi mai inadecvat înţeles, cu „machiaverlâcul” ce nu i-a fost specific – care a arătat că, din perspectiva unor interese politice concrete, iar nu din perspectiva  închipuirii unor „republici şi principate care nu s-au văzut vreodată” şi nici din aceea a unor precepte extra-politice, religioase, acţiunea politică eficientă este aceea care asigură succesul (sau cele mai mici pierderi) acelor interese. Nu este însă vorba de amoralismul de care a fost acuzat, nu o dată dar superficial, Machiavelli: căci dacă „un principe, ca să se menţină la putere, trebuie neapărat să înveţe să se poarte să nu fie bun şi să se folosească sau nu de această ştiinţă, după nevoi”, în realitate nu simpla nevoie de a se menţine la putere este scopul care determină comportamentul politic elastic, ci binele comun („atunci când fapta merită a fi învinuită, scopul ei să o scuze”, citat din Discorsi sopra la prima deca di Tito Livio, în Opere, Cartea I, cap. IX, Verona, Ed.Valdonega, 1968, p. 116, în Prefaţa lui Gh. Lencan Stoica la Machiavelli, Principele (1513), Bucureşti, Editura Minerva, BPT, 1994, p. XII), adică, în ultimă instanţă, salvarea statului de dominaţie străină, de împilare şi nedreptăţi: „să nu-i pese dacă va săvârşi acele păcate fără de care i-ar fi greu să salveze statul”, în „cârmuirea internă a statului” şi „ca să elibereze ţara”, Principele, ed. cit., p. 80, 113, 132.

Dar să nu uităm şi concepţia despre politică – şi care este încă foarte răspândită – ca activitate cu rost şi benefică abia după ce are loc asanarea morală: „numai după ce vom fi străbătut împreună drumul virtuţii ne vom apuca şi de treburile politicii…ca unii care vom fi atunci mai în măsură să hotărâm decât suntem acum”, Gorgias, ed. cit.,527 d, p. 239. Această perspectivă, care reflecta pe vremea lui Platon şi nevoia de a raţionaliza politica – deci de a o pune pe principii care nu pot fi infirmate raţional, aşadar care sunt şi bune, juste – este însă astăzi rezultatul unei perspective non-sistemice, deci impotente ştiinţific, ca şi rezultatul unei concepţii de social engineering pas cu pas, dar fariseică, ce însă omite determinismul care leagă lucrurile.

[7] A. Bailly, Manuel pour l’étude les rqcines grecques et latines, avec une liste des principaux dérivés français,  Paris, A. Durand et Pedone Lauriel eds., 1869, p. 261.

[8] Lat. domare, domitare, a îmblânzi, domitor, îmblânzitor, dominus, stăpân, dominium, dominiu.

[9] Acest aspect a fost înţeles, cum vom vedea, încă demult. Mai târziu, Machiavelli s-a preocupat în mod deosebit, în cap. XXIII din Principele de modul „Cum trebuie să scăpăm de linguşitori” , aceştia fiind însă curteni, dregători, membri ai claselor dominante sau ai, cum s-au numit ei mai târziu în Franţa absolutistă, noblesse de robe, ai birocraţiei administrative şi judecătoreşti care a devenit mereu, şi destul de repede, parte a clasei dominante. În ce mă priveşte, nu mă ocup aici de aceştia ,ci de intelectuali. Dar merită să reţinem câteva aspecte legate de eficienţa conducerii bune, în condiţiile în care conducerea ca atare, mai ales o dată cu complexificarea activităţilor şi ale societăţii, a devenit „plină de linguşitori”: „nu e altă cale de a te feri de linguşitori decât aceea de a le da oamenilor de înţeles că adevărul rostit de ei nu are de ce să te supere…oricine să-şi poată da seama că cu cât va vorbi mai liber, cu atât va fi mai bine văzut…ba mai mult, atunci când pricepe că cineva nu-i spune adevărul dintr-un sentiment de respect, el să se supere…(dregătorii) sunt buni sau nu, după cum principele este mai mult sau mai puţin înţelept”, aceştia să fie aleşi „la conducerea treburilor statului”. Deşi, în acele condiţii, un anumit elitism se impunea, „numai lor să le dea dreptul de a-i spune adevărul…după care singur să hotărască”, în ibidem, pp. 119, 120, 117, 119 .

[10] „Toată lumea e liberă să vorbească rău de popor, chiar şi atunci când domneşte cu plină putere, pe când nimeni  nu vorbeşte rău de principi decât cu cea mai mare atenţie şi tremurând”, Machiavelli, ibidem.

[11] Un exemplu clasic, dat de literatură, este poziţia muşchetarilor, şi mai ales a lui d’Artagnan, în raporturile dintre „rege” şi cardinalul Richelieu. După cum se ştie, Richelieu a fost susţinătorul monarhiei centralizate puternice, deci a fost mai „regalist” decât nobilii care erau interesaţi să aibă o monarhie slabă, tipic feudală, în care puterea lor era discreţionară. Muşchetarii, şi mai ales un fiu de nobil sărac scăpătat care ar fi putut să devină bogat tocmai prin oportunităţile deschise dezvoltării economice de către o monarhie centralizată puternică, ar fi trebuit deci să-l susţină pe Richelieu. Dar muşchetarii în general erau nobilii şi reprezentanţii războinici ai nobililor doritori de descentralizare. Dumas i-a descris cu aura plină de glorie a capei şi spadei pe ei, şi nu pe cei din gărzile cardinalului. Poziţia partizană retrogradă a muşchetarilor din roman a corespuns intereselor foarte precise ale muşchetarilor în general. Nu a fost aici nici un fel de oportunism. Dar această poziţie nu a mai fost în consens cu lumea tânărului d’Artagnan care era în curs/trebuia să dezvolte o societate mai bogată, mai eficientă, mai deschisă. Nici  d’Artagnan nu a fost însă oportunist: el a preluat în mod absolut poziţia prietenilor săi. Dar Dumas a fost oportunist: căci dacă ar fi descris la fel de atrăgător vitejia şi viaţa ostaşilor mercenari din slujba politicii de întărire a monarhiei – ca mediu al „salvării” feudalismului în criză şi, în acelaşi timp, teren paşnic al constituirii noii societăţi – cartea sa ar fi încântat la fel generaţii de tineri, dar ar fi contribuit la constituirea unui spirit critic faţă de fenomenele retrograde din istorie.

[12] Împotriva acestei idei de a fetişiza moralitatea celor oprimaţi a scris Bertrand Russell  un mic studiu, The Supperior Virtue of the Oppressed, din cadrul culegerii sale Unpopular Essays, NY, Simon & Schuster 1950, în care a relevat, înainte de toate, caracterul modern (legat de prima revoluţie industrială) a admiraţiei  faţă de proletarii urbani, înainte „săracii” aparţinând ruralului; dar moralitatea tuturor acestora a fost determinată de condiţiile existenţei lor. (AB – Încă în Ideologia germană (1845) s-a subliniat faptul că ideologia dominantă într-o societate dată este ideologia clasei dominante: ceea ce înseamnă şi preluarea de către categoriile de jos a valorilor morale, deci alinierea la ele.)

 

3 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro Oportunismul Intelectualilor [III]

  2. Pingback: www.egophobia.ro Oportunismul Intelectualilor [IV]

  3. Pingback: www.egophobia.ro Oportunismul Intelectualilor [VI]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.