Oportunismul Intelectualilor [II]

de Ana Bazac

 

Înainte de toate, este necesară circumscrierea termenului de intelectual. Deşi acesta, ca multe concepte legate de social, nu comportă definiţii unice şi date pentru întreaga istorie a situaţiilor sociale, totuşi relevarea genului său proxim, birocraţia, şi descrierea determinării sociale şi istorice a funcţiilor atribuite luminează aspecte esenţiale de care avem nevoie.
 
După cum se ştie, şi termenul de intelectual este legat de modernitate, adică de îndelungata constituire a acesteia[i]. Dar, pentru a înţelege ce categorie socială este intelectualitatea, a trebuit să mergem mult mai în urmă în istorie: căci, deoarece primul sens al termenului de intelectual este cel de profesionist în ocupaţiile legate de cunoaştere, intelectuali au existat desigur cu mult înainte de consfinţirea termenului. Ce fel de intelectuali şi, în legătură cu tema noastră, au fost ei oportunişti sau nu?
 
În antichitatea greacă, cele două funcţii esenţiale ale intelectualilor – cea tehnică şi cea de legitimare – au fost şi oarecum separate. De aceea, nici nu a existat conceptul de intelectual ci doar cel de înţelept – σόφως – şi, respectiv, cel de scrib, grămătic, grefier, funcţionar de birou – γραμματευς .
 
Dacă prima categorie a inclus oameni liberi şi, mai mult decât atât, neobligaţi să muncească pentru supravieţuirea şi întreţinerea lor, deci stăpâni pe timpul lor,  apţi de/stăpânitori de timp liber (σχολή), rezultă  că ei au putut să fie mai degrabă partizani într-o politică pe care, în ultimă instanţă, o stăpâneau, indiferent de opiniile diferite despre diferite soluţii punctuale ale acesteia. În general, filosofii[ii] au fost membri ai clasei dominante, indiferent de situaţia concretă în funcţie de puterea unei fracţiuni sau alteia a acestei clase. Acest fapt nu a omis însă ca filosofii să primească şi bani de la învăţăceii lor[iii], nici ca, alături de alţi  cetăţeni, să primească „lefuri pentru slujbele publice”[iv]. Aceste din urmă fapte au fost rezultatul monetizării/clasicizării societăţii greceşti. Dar ele nu au desfiinţat independenţa filosofilor faţă de putere: de aceea, mulţi au pătimit[v], datorită curajului[vi] lor de a critica starea de lucruri existentă. În acest sens, aceştia au fost primele exemple de intelectuali angajaţi, cumva opus situaţiei generale a filosofiei de legitimare, în ultimă instanţă, a relaţiilor structurale[vii]. Această situaţie a făcut ca mulţi să linguşească pe cei aflaţi la putere[viii], deşi ar fi putut să n-o facă, datorită/prin statutul lor.
 
Oricum, mai ales odată cu criza societăţii în care glasul lor fusese formator de politică, fiind reprezentant al înţelepciunii timpului, filosofii (unii dintre ei) au încetat să mai fie independenţi şi, astfel, au putut deveni şi susţinători oportunişti ai diferitelor curente conducătoare. Alinierea la ideologia oficială a decăderii civilizaţiei antice şi naşterii Evului Mediu, alinierea la creştinism, a fost prima formă de aservire politică specială a intelectualilor. Căci înainte, scepticismul (împreună cu epicureismul şi cu stoicismul) – apărute odată cu scoaterea Greciei din drumurile comerciale, datorită cuceririi Orientului de către Alexandru Macedon, deci odată cu diminuarea drastică a surselor de bogăţie ca fundal pentru contemplare şi cultură – a/au susţinut îndepărtarea de orice putere în vederea dobândirii liniştii sufleteşti[ix].
 
Situaţia scribilor, a funcţionarilor, a fost însă diferită. Chiar dacă aceştia au fost oameni liberi la început[x], dar şi, mai târziu, sclavi, ei au fost dependenţi de stăpânii serviţi cu ştiinţa lor. Iar faptul că, aşa cum ştim, s-a trecut de la scrierea hieratică, ermetică, la alfabetul simplu şi care reda sunetele cuvintelor – şi nu sensurile acestora – a mărit, în fond, dependenţa materială şi politică a scribilor. Aceştia – prin evidenţa documentelor, apoi şi prin  copierea manuscriselor de literatură, filosofie, tratate – au format baza intelectuală a categoriei sociale numite mai târziu birocraţie[xi].

 

Aceasta este o categorie socială intermediară între stăpânitorii de drept ai puterii economice şi politice şi, pe de altă parte, categoriile lucrătoare, dominate. Oricât de eterogenă – după domeniul în care şi-a desfăşurat şi îşi desfăşoară activitatea (administraţie, armată, sănătate, învăţământ, cultură, ştiinţă) şi după locul social în cadrul acestei categorii (există birocraţie înaltă, medie şi mică, la rândul lor destul de stratificate) – birocraţia a fost de la început dependentă şi, pentru a-şi schimba condiţia socială în bine, a trebuit nu numai să servească în mod competent (birocraţia acoperind oarecum şi ceea ce numim astăzi, din punct de vedere economic, sfera serviciilor, iar din punct de vedere politic, o parte însemnată a elitelor[xii]) ci şi să se comporte oportunist, să susţină interesele stăpânilor temporari cu zelul cu care şi-ar fi susţinut propriile interese, să fie servilă şi să laude în mod fals[xiii], să schimbe flamura politică o dată cu schimbarea stăpânilor şi să-şi găsească justificări construind eşafodaje de argumente fără de care confortul lor psihologic nu ar fi putut exista.
 
Desigur că o parte a birocraţiei clericale, administrative, ca şi militare, a devenit, foarte de timpuriu, nu numai înaltă ci şi, astfel, prin cumpărarea de pământ şi preluarea modului de viaţă a stăpânilor, prin investiţii aidoma cu aceştia, parte a clasei dominante, într-un sui generis complex de birocraţie înaltă-clasă dominantă. (Ca astăzi). În acelaşi timp, scribii mărunţi au format categoria de jos a birocraţiei. La fel au stat lucrurile şi în birocraţia militară: separarea în vârfuri, birocraţia înaltă, şi, pe de altă parte, ceilalţi, stratificaţi şi ei.
 
Aşadar, poziţia birocraţiei faţă de putere trebuie văzută diferenţiat în funcţie de locul social ocupat de categoria birocratică. Dar în Antichitate mai ales, birocraţia exterioară filosofilor a fost aceea care a fost legată de trăsături de caracter specifice oportunismului: linguşirea celor mari a fost mai degrabă un specific al acestei birocraţii[xiv].

 
#
continuarea acestui text poate fi citită aici, iar prima sa parte aici

 
 

Referinţe:


[i] Deşi termenul francez de intellect (de la lat. intellectus) a fost folosit în literatură din 1265, el fiind legat de lat. intellegere, a înţelege, a face legături, intelligence (intelligentia) apărând deja în 1160 şi însemnând facultatea de a cunoaşte, de a înţelege, în sens strict desemnând un „ansamblu de funcţii mentale având drept obiect cunoaşterea conceptuală şi raţională”, iar în sens extrapolat – 1. faptul de a se înţelege reciproc (sfârşitul sec. XV) şi 2. „aptitudinea fiinţelor umane de a se adapta la situaţii noi (în 1636),  în timp ce intellectuel (intellectualis) a apărut în 1265 (ca „cel care se raportează la cunoaştere), abia în secolul al XVIII-lea au apărut termenul care descria categoria socială de intelectualitate (1784), în 1853 – termenul de intelectualism (doctrină ce afirmă preeminenţa elementelor intelectuale asupra celor afective şi de voinţă), în 1876 – termenul de intelectualist, în 1931 – cel de intelectualizare, cf. Le Petit Robert, ed. cit. pp. 920, 921. Pentru aspectul de adaptare ca semn de inteligenţă şi, în acelaşi timp, de oportunism, vezi şi Principele, ed. cit.: „cred că e fericit cel care se pricepe să se dea după vremuri şi nefericit cel care nu se pricepe”, p. 126.

[ii] Care practicau τέχνή, ceea ce însemna în primul rând acea artă prin excelenţă numită oratorie: nu caracterul preponderent oral al transmiterii cunoştinţelor a relevat acest sens al conceptului ci mai degrabă acela de meşteşug de descifrare a tainelor gândirii, fenomen echivalent în fond cu dezvoltarea limbajului, cu reflecţia asupra acestuia etc.

[iii] Vezi în Gorgias: respingerea imaginii generale după care filosofii nu-şi dădeau sfatul decât pentru bani, referirea la situaţii în care elevul îşi înşela dascălul, „lăsându-l fără recunoştinţa cuvenită şi neplătindu-i salariul”, 519 c, 520 c, 520 e, pp. 228, 230. Vezi relevarea faptului că primii sofişti – Prodicos din Cos, Protagoras, Gorgias, Hippias, Antifon – au fost cei care au primit bani pentru învăţătura lor, la Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor (sec. III e.n.), trad. din limba greacă de C. I. Balmuş, studiu introductiv şi comentarii de Aram M. Frenkian, Bucureşti, Ed. Academiei 1963, VIII, 50, 52, pp. 440, 441. La origine, σοφιστής a însemnat om cu o înţelepciune deosebită, iar apoi, din a doua jumătate a sec. V î. e.n., a devenit sinonim cu „profesor de înţelepciune”.

[iv] Ce par a fi fost date la Atena pentru prima dată de Pericle, cf. Platon, Gorgias, 515e, p. 324. Dar nu toţi filosofii au fost înrolaţi în serviciul public: de aceea Platon, în Republica, VI, 496 b, a menţionat că filosofia era mai degrabă refugiul celor bine dotaţi dar care n-au vrut, au dispreţuit sau n-au putut să facă politică. Şi tot astfel, deşi concepţia sa implică relevarea unor semnificaţii mai persistent sociale, se explică şi ideea celebră a „filosofului-rege”, adică a necesităţii de a impune în conducerea oraşelor-state, deja în decadenţă datorită conflictelor dintre diferitele fracţiuni ale claselor dominante, nu doar relaţii comunitare între aceste fracţiuni (şi numai între acestea, deci Platon nu a fost „comunist”) ci şi că „nu se va curma răul, în ce priveşte neamul oamenilor, mai înainte ca gintea celor ce filosofează drept şi adevărat să ajungă la stăpânirea politică, sau mai înainte ca gintea celor ce au puterea în sânul cetăţilor să filosofeze cu adevărat, prin cine ştie ce har divin”, Platon, Scrisoarea a VII-a, în Dialoguri, ed. cit., 326 a-b, p. 415.

[v] Vezi, între alţii, pe Anaxarh, pe la 340 î.e.n., în Diogenes Laertios, op. cit., IX, 59, p. 444. Dar şi multele acuzaţii de impietate ce au determinat exilul multora sau, desigur, moartea.

[vi] În dialogul Lahes (399 î.e.n.), Platon a definit curajul drept „ştiinţa pericolelor şi a semnelor încurajatoare” – în Opere, I, studiu introductiv de Ion Banu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,  1974, 196 c-d, p. 262 – şi desigur, din acest punct de vedere, filosofii ar fi trebuit să fie ultimii oameni care să îi critice pe cei puternici.

[vii] Doar geniul lui Aristotel a pus în discuţie concepţiile despre sclavie, deci problema legitimării acesteia. Vezi Ana Bazac, „Aristotle and the labour force. Aristotle’s tradition in the ideology of the present-day industrial revolution”, Revue roumaine de philosophie, nr. 1-2, 2004, pp. 87-106.

Dar trebuie să nu uităm că o bună parte a forţei de muncă din Grecia nu era sclavă, vezi Cecilia Ioniţă, Relaţii agrare în Grecia veche, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977.

[viii] Platon îi considera pe oratorii-oameni politici care rămâneau la putere şi nu cădeau drept „adevăraţi”, în timp ce a amintit şi de oratoria (ca manifestare a oamenilor politici) linguşitoare, Gorgias, 517 a, p. 226. Dar Platon îi considera pe aceşti linguşitori „slugi şi inşi al căror rost se mărgineşte să procure altora satisfacerea poftelor”, ibidem, 518 c, p. 227.

[ix] Vezi referinţa la L. Brentano a lui Ştefan Zeletin, „Notă introductivă” la Sextus Empiricus, Scurtă expunere a filosofiei sceptice, Traducere de Ştefan Zeletin, Bucureşti, Cultura Naţională, 1923, p. 6.

[x] De fapt, preoţi, cunoscători şi depozitari ai tradiţiilor, fiind legaţi şi de palate. Dar, după cum ştim, din cele mai vechi timpuri a existat şi tendinţa autonomizării birocraţiei intelectuale, concret, tendinţa de a deveni parte a categoriilor dominante.

[xi] Biroul a apărut în literatură în 1495, în timp ce birocraţia – ca „influenţă abuzivă a administraţiei, putere politică a birocraţiei” – în 1759, iar birocratul – ca „funcţionar plin de sentimentul importanţei şi abuzând de puterea sa asupra publicului” – în 1792, adjectivul/adverbul birocratic – în 1798, cf. Le Petit Robert, ed. cit., p. 203.

[xii] Aici, criteriul principal al termenului de elită este cel politic: există şi criteriul profesional, potrivit căruia elita este formată din cei mai buni dintr-un domeniu, dar, evident deşi din păcate, criteriul profesional nu se suprapune peste cel politic. Au existat profesionişti remarcabili, creatori de şcoală, care nu au făcut parte din elitele recunoscute, ba chiar au fost repudiaţi, după cum elitele profesionale recunoscute politic nu au generat mereu moduri noi şi creatoare de abordare intelectuală a lumii. Este vechea diferenţă dintre academism şi „refuzaţi”. Revenind la termenul de elită, conform criteriului de mai sus, politic, e cazul să reţinem şi faptul că birocraţia înaltă acoperă şi ceea ce se numeşte clasa politică.

[xiii] Termenul de flatterie, în sensul de laudă falsă, exagerată, servilism, a apărut în literatura franceză în secolul XII, apoi în 1265, cf. Le Petit Robert, p. 714.

[xiv] Căci filosofii au  avertizat că „este uşor să lauzi sau să blamezi ceea ce nu merită lauda şi blamul: dar amândouă sunt semnul unui caracter rău”, sau al „linguşirii”, Democrit (430 î. e. n.) în H. Diels, Fragmente der Vorsokratiker, 4. Aufl. 1922, fr. 192 şi 115. Pentru poziţia scribilor (audienţa etc.), vezi referinţele la Bailly.

3 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro Oportunismul Intelectualilor [I]

  2. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #34 / sumar

  3. Pingback: www.egophobia.ro Oportunismul Intelectualilor [III]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.