Oportunismul Intelectualilor [IV]

de Ana Bazac

 

Statornicirea modernităţii, de la revoluţiile burgheze începând, a generat transformări de substanţă în categoria intelectualilor. În primul rând, revoluţia industrială şi constituirea administraţiei şi instituţiilor moderne de integrare socială a dus la creşterea numărului intelectualilor, şi nu numai a oamenilor ştiutori de carte conform standardelor momentelor. Iar deoarece modernizarea a avut loc, inerent, în cadrul raporturilor capitaliste, o problemă principală a intelectualilor a fost aceea de a avea un loc social privilegiat, ca răsplată pentru cunoştinţele achiziţionate. De aici, discursurile despre „supraproducţia academică” s-au repetat nu o dată[1]. Era „lupta pentru existenţă”[2] a intelectualilor, prin opoziţia faţă de democratizarea culturii şi învăţământului superior, formă inconştientă de conformism social: dacă societatea nu era capabilă să absoarbă, prin locuri de muncă decent plătite şi creatoare, pe tinerii care s-au apropiat de învăţământul superior (tocmai datorită principiilor democratice fluturate de către intelectualii încrezători, în mod sincer sau nu, în valorile revoluţiilor burgheze), atunci problema acelor intelectuali nu era aceea a descifrării motivelor pentru care tinerii nu puteau avea un loc social şi nu puteau fi utilizaţi potrivit pregătirii lor ci, dimpotrivă, legitimarea acestei situaţii – în fond, în contradicţie cu valorile democratice profesate anterior – prin „aplicarea” malthusianismului în domeniul intelectual.

 

Momentul istoric începând din care majoritatea intelectualilor europeni a re-devenit à la longue conformistă a fost cel de represiune brutală dintre anii 1848-1850[3]. Ca urmare, de atunci a re-apărut dezechilibrul dintre majoritatea conformistă şi minoritatea non-conformistă. La nivelul discursurilor, au apărut, înainte de toate, tema explicării sărăciei[4], dar şi tema superiorităţii poziţiei profesionale neutre faţă de poziţia mai angajată, „sociologică”[5], tema neutralităţii ştiinţei faţă de valori[6], ca şi, desigur, diferite teme iniţiate în mod distinct de către grupurile de intelectuali angajaţi[7] sau conformişti[8], dar care apoi au fost dezbătute şi intergrupal. Atunci a apărut definiţia culturologică şi elitistă a intelectualului dar şi cea funcţionalistă. În sfârşit aici, intelectualii au reacţionat tot partizan faţă de raportul structural capitalist Centru-Periferie: conformiştii au legitimat colonialismul[9], după cum, în ţările slab dezvoltate, au promovat şi teza specificului cultural incompatibil cu modernitatea[10] şi teza evoluţiei organice.

Dezvoltarea capitalismului a dus la integrarea intelectualilor în sistem: faptul că acesta avea/are nevoie de intelectuali a dus la instituţionalizarea durabilă a statutului de intelectual şi a determinat şi constituirea unor noi mijloace de legare a intelectualilor de establishment: loc înalt în ierarhia salariilor, unele privilegii[11], perspective financiare noi prin dobândirea de funcţii secundare (de consilieri, experţi, consultanţi) sau beneficii ca drepturile de autor, funcţii în cercetare etc.[12] Tocmai aceste fenomene au dus la concepţiile intelectualilor conformişti, în care „judecata morală” din tradiţia Luminilor a fost „confiscată şi recuperată”, în care problema autonomiei morale era „normal” să fie judecată cu două standarde[13]. De aceea, aservirea ideologică a majorităţii intelectualilor nu este o idee greu de înţeles. Mai mult, în afara unor momente istorice extreme – ca ascensiunea fascismului şi cel de-al doilea război mondial – , cu toate periodicele rupturi simbolice şi politice[14], majoritatea[15] intelectualilor nu şi-a depăşit conformismul social[16], inclusiv cele mai evident oportuniste manifestări[17]. Tocmai de aceea, deprecierea şi ridiculizarea puţinilor intelectuali non-conformişti umanişti a fost şi este o permanenţă a ideologiei dominante[18].

În cadrul ştiinţelor sociale, funcţia intelectualilor de legitimare a sistemului a dus la întârzieri supărătoare: relevarea problemelor legate de cauzele oportunismului (raporturile structurale de dominaţie, educaţia, mediul social intelectual), de miza sa (eficienţa manipulării, deci eficienţa consensului şi stabilităţii ordinii sociale), de consecinţele sale (creşterea alienării) a avut loc mai degrabă prin sondarea, din perspectiva ştiinţei academice, a modalităţilor tehnice prin care puterea poate fi impusă prin modalităţi difuze[19], prin care performanţa grupurilor nu scade şi nu creşte nici tensiunea intra şi extra grupuri[20].

 

#
primele trei părți ale acestui text poti fi citite aici, aici & aici

 
 

Note

 


[1] Vezi reluarea temei „supraproducţiei academice”, în urma unor noi constrângeri care apasă asupra profesiilor intelectuale, şi în Occidentul anilor 1840 şi 1880, şi, mai dur, în ţările slab dezvoltate, Christophe Charle, Intelectualii în Europa secolului al XIX-lea. Eseu de istorie comparată (1999), trad. Tudor Vlădescu, Iaşi, Institutul European 2002, p. 231.

[2] Vezi şi tema intelectualilor morali dacă nu sunt nevoiţi să facă compromisuri deoarece provin din categorii ridicate şi au venituri confortabile de la început. Această temă a însoţit întreaga istorie modernă şi actuală şi a aparţinut şi aparţine elitiştilor din straturile cele mai adânci ale conservatorismului politic. În realitate, dacă definim oportunismul intelectualilor ca încălcare a spiritului critic – instrumentul lor specific prin excelenţă – atunci este evident că originea socială şi materială nu fereşte defel în mod automat de oportunism. Sigur că originea lui Bertrand Russell i-a permis non-conformismul cunoscut, ca şi preocupări pentru domenii care nu aduceau bani. După cum Einstein, care a avut nivelul mediu confortabil de pornire, a insistat asupra frugalităţii vieţii intelectualilor care ar trebui să plătească mediul liniştit – într-un far sau institut de cercetări teoretice – propice reflectării. (Einstein însă a fost extrem de consecvent – situaţie rară – în a duce „până la capăt” spiritul critic şi concluziile acestuia, vezi Ana Bazac,  „Libertatea umană şi perspectivele ei la Albert Einstein”, în Revista de Filosofie, 5-6, 2005, pp. 703-721).

[3] „Represiunea brutală care se abate asupra intelectualilor angajaţi în acţiunile dintre 1848 şi 1850 explică în parte  reflecţiile asupra propriului eşec din  partea stângii intelectuale…discursuri tipice învinşilor…conduc rapid la descurajare sau izolare”, Charle, ibidem, p. 190.

[4] „În perioada 1750-1900, majoritatea experţilor şi comentatorilor s-au străduit să nege orice relaţie între salariile mici, sărăcie, criminalitate. Cauzele principale ale crimei erau considerate slăbiciunea morală, desfrâul, lenea, literatura proastă, neglijenţa părinţilor şi lipsa de educaţie…”, Clive Emsley, Crime and Society in England. 1750-1900 (1987), cit. în Zygmunt Bauman Etica postmodernă (1995), trad. Doina Lică, Timişoara, CEU, FSD-România, Amarcord 2000, p. 133. Dar vezi şi  cartea lui Engels, Situaţia clasei muncitoare din Anglia (1845), ca şi Marx, Capitalul, I (1867).

[5] Arătând originea engleză a discursului intelectual „profesional” faţă de discursul „sociologic” continental, Charle a observat determinismul: e diferenţa dintre o „Europă unde profesiile sunt în mare parte oferite de stat şi de universităţi” şi o „Europă în care piaţa  şi concurenţa individuală sunt mecanisme reglatoare anonime, în ciuda inconvenientelor sociale”, ibidem, p. 234.

[6] Max Weber, „Caracterul ’obiectiv’ al cunoaşterii în domeniul ştiinţelor sociale şi politice” (1904), şi „Sensul ’neutralităţii axiologice’ în ştiinţele sociologice şi economice” (1917), în Max Weber, Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Iaşi, Polirom 2001.

[7] De exemplu, tema intelectualului proletar, a celui discriminat, Charle, p. 238.

[8] Tema decăderii civilizaţiei – în sensul decăderii civilizaţiei occidentale, Vezi Spengler etc.

[9] Vezi Benjamin Disraeli în R.J. White, The Conservative Tradition, Lond., N. Kaye 1950, Raoul Girardet, L’idée coloniale en France de 1871 à 1972, Paris, Poche 1979. Dar şi „ţările colonizatoare s-au străduit s-şi păstreze convingerea că răspândesc în lume nu doar ordine, ci şi civilizaţie”, G. Kiernan, The Lords of Human Kind (1988), citat în Zygmunt Bauman, Etica postmodernă (1995), ed. cit., pp. 44-45.

[10] De exemplu, Unamuno şi „generaţia 1898” în Spania, sau narodnicii în Rusia, sau poporanismul şi sămănătorismul românesc, vezi Ana Bazac, Reformismul socialist. Repere, Bucureşti, Editura Consens, 1996, pp. 109-115.

[11] Cele descrise de Le Goff pentru Evul Mediu – în Intelectualii în Evul Mediu (1957), Bucureşti Meridiane 1994, p. 139 – ca gratuitatea intrării în colegiul juriştilor sau examinarea gratuită a fiilor de doctori în drept – au continuat, de exemplu, în România post 1989.

[12] Charle, pp. 276, 286.

[13] „Deciziile unora au voie să fie autonome (şi pot fi autonome, graţie resurselor aflate la dispoziţia celor ce le au)…Deciziile altora nu au voie să fie cu adevărat autonome (şi nici nu prea pot să fie, ţinând seama de sărăcia resurselor accesibile..)…această dualitate a măsurilor este exprimată ca dilemă, pe de o parte, a caracterului oportun intrinsec al luării libere a deciziilor, dar, pe de altă parte, a nevoii de a limita libertatea celor care se presupune că o folosesc pentru a face rău. Poţi avea încredere în cei înţelepţi (numele de cod al celor puternici) că fac bine în mod independent, dar nu poţi crede că toţi oamenii sunt înţelepţi. Astfel, pentru a permite celor cu resurse să facă mai mult bine, trebuie să li se ofere şi mai multe resurse (le vor folosi, sperăm, în scopuri bune); dar pentru a-i împiedica pe cei fără resurse să facă rău, trebuie restrânse  şi mai mult resursele aflate la dispoziţia lor (e nevoie, de ex., să se dea mai mulţi bani celor bogaţi, dar mai puţini bani celor săraci, pentru ca, în ambele cazuri, să se facă lucruri bune)”, a dezvăluit Zygmunt Bauman, Etica postmodernă (1995), ed. cit., pp. 35, 36.

[14] Înainte şi după Primul Război Mondial, în perioada interbelică, în timpul Războiului Rece, apoi în perioada welfare state, apoi, în perioada actuală: a dezvoltării capitalului transnaţional, a presiunii asupra cuceririlor sociale ale forţei de muncă, a agresivităţii internaţionale, a refluxului stângii.

[15] „Faptul că intelectualii non-conformişti încearcă să-şi sporească fictiv numărul este de două ori dăunător: ascunde posterităţii condiţiile specifice şi induce o lectură anistorică” (AB – adică par creatori de istorie chiar atunci când nu sunt şi când trebuie cunoscute presiunile de sens contrar), Charle, p. 393.

[16] În câmpul opus, al intelectualilor care „se distanţează de stat, de naţionalismul dominant sau de ortodoxia religioasă, prezenţa universitarilor este mult mai discretă”, Charle, p. 376.

[17] Dar atitudinea faţă de fascism nu a fost identică în Occident şi în România de ex. Aici majoritatea intelectualilor nu s-a manifestat în mod antifascist.

[18] Vezi Paul Johnson, Intelectualii (1988), Bucureşti, Humanitas 2002.

[19] S-a dezvoltat o întreagă ştiinţă a persuasiunii, a modalităţilor mascate şi ne-evidente de realizare a „omului automat” (Fromm), a „robotului jovial”, C. W. Mills, Imaginaţia sociologică (1959), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1975, pp. 249, 254: „pot fi oare oamenii determinaţi să vrea să devină roboţi joviali?”

[20] Ibidem, p. 248, dar şi aproape  întreaga literatură a eficientizării organizaţiilor.

 

3 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #36 / sumar

  2. Pingback: www.egophobia.ro Oportunismul Intelectualilor [V]

  3. Pingback: www.egophobia.ro Oportunismul Intelectualilor [VI]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.