Oportunismul Intelectualilor [V]

de Ana Bazac

 

 

Iar în stalinism, dacă majoritatea intelectualilor a fost, din nou, conformistă – şi pentru că stalinismul a fost un sistem economico-social non-socialist (un izotop al capitalismului) deci bazat pe dominaţie-supunere şi aservirea intelectualilor, dar şi inclusiv datorită faptului că, în ţările slab dezvoltate unde a avut loc stalinismul, modernizarea şi deci şi constituirea categoriei intelectuale a fost rezultatul acestui sistem – puţinii dizidenţi au fost şi ei dependenţi de susţinerea materială şi politică din afară[1]. Din această cauză, cvasi-totalitatea acestora au fost critici de la dreapta ai stalinismului, echivalându-l cu „răul”, ignorând cu totul aspectele de sistem economico-social (izotop al capitalismului) prin care s-a realizat modernizarea rapidă, inclusiv ridicarea culturii, reducând astfel stalinismul la regimul politic – echivalat, la rândul său, cu cel fascist – şi au devenit susţinătorii înfocaţi ai „restauraţiei” capitalismului explicit, în care valorile libertăţii şi democraţiei au înfăţişarea ambivalentă care cel puţin ar trebui să pună sub semnul întrebării conformismul.

În România, majoritatea dintre intelectualii anticomunişti de după 1989 au fost înainte conformişti chiar până la excesul de zel pentru privilegii[2]. Cei foarte puţini care doreau să facă o critică de la stânga a stalinismului au fost, înainte, cel puţin marginalizaţi[3], dacă nu reduşi la tăcere, inclusiv prin permisul pentru exilare[4]: nu ideile lor au focalizat slabul dialog teoretic ci cele ale „dizidenţilor” naţionalişti de tipul Ilie Bădescu de ex. Aluziile la cultul personalităţii din unele montări ale unor piese de teatru, respingerea rezistenţei prin critica socială sau cel puţin prin dialogul ştiinţific, metaforele şi ermetismul care erau foarte departe de oamenii de rând nu îndreptăţesc în nici un fel auto-imaginea legitimatoare a intelectualilor non-conformişti. Astfel încât imaginea roză de „rezistenţă prin cultură”[5] este, în bună măsură, un simplu fals. Nu numai pentru că, după 1989 cultura română nu a beneficiat defel de „literatura de sertar” în care ar fi trebuit să se reflecte întreaga critică socială a timpului din perspectiva intelectualului care este, prin definiţie nu un laudator tempori acti ci un căutător al adevărului (inclusiv în sensul antic, asupra căruia a insistat Heidegger, de αλήθεια), un promotor al dreptăţii şi binelui pentru cel mai mare număr. Ci şi pentru că atât înainte cât şi după 1989 intelectualii s-au retras în lupta zilnică meschină pentru recunoaştere politică şi privilegii, în timp ce marile realizări culturale – în ştiinţă şi tehnică, editările, traducerile, educaţia şi ridicarea nivelului general de cultură – nu au avut loc din perspectiva acelei „rezistenţe” ci, dimpotrivă, din perspectiva dragostei de creaţie culturală ce a avut totuşi nişte cadre generale permisive pentru realizarea acesteia.

 

După 1989, comportamentul intelectualilor nu a făcut excepţie de la conformismul ce a fost mai puternic în ţări slab dezvoltate, cu o puternică birocraţie: majoritatea a preluat, cu acelaşi entuziasm cu care îşi arătase ataşamentul comunist în stalinism, clişeele induse de către purtătorii de cuvânt neo-liberali.

Astfel, la noi, realizările „de după 1948 şi până în 1989, în toate domeniile, spre a ajunge la o civilizaţie dorită de puterea politică, s-a sprijinit, din punctul de vedere al personalului mediu şi superior, pe vechea gardă, instruită în perioada interbelică, fără de care nimic sau aproape nimic n-ar fi fost posibil…”[6]. Nici un fel de cercetări sociologice concrete[7] şi nici un fel de analize care au relevat faptul că, din anii 70, intelectualitatea română s-a reprodus, ba chiar în proporţia cea mai mare în România[8], nu au fost luate în seamă, important a fost să se repete clişeul deprecierii stalinismului.

Sau inducerea ideii că toţi „adevăraţii intelectuali” s-ar fi opus comunismului – ca răspuns la ideea evidentă că intelectualii nu au format şi nu formează un bloc omogen – despre ceilalţi (dar, desigur, nu despre lideri) nespunându-se nimic, inducându-se deci ideea simplistă a opoziţiei funciare dintre intelectuali şi comunism[9].

Sau, considerarea drept „societate civilă” exclusiv intelectualii care promovează punctele de vedere neo-liberale, ca şi înregimentarea ONG-urilor care au ca obiect de activitate democraţia exclusiv în rândul celor care susţin, fără nici o critică, sistemul politic actual.

Sau, promovarea unor idei critice doar după ce acestea au în urmă o anumită istorie deja în dialogurile intelectuale occidentale.

Sau neglijarea politicoasă, dacă nu chiar interdicţia – formală ca şi prin privarea de mijloace materiale pentru cercetare – a temelor incomode.

 

În capitalismul contemporan, post-modern, unii au relevat trecerea de la intelectualii care au pus problema valorilor universale (relevate de modernitate şi raţionalism) – intelectualii „legislatori” – la intelectualii actuali, care au văzut dificultăţile puse de problema valorilor universale şi, astfel, au devenit doar „interpreţi” ai fenomenelor, textelor, evenimentelor[10]. Cu alte cuvinte, s-au respins intelectualii care vorbeau pentru alţii, dar, cel puţin unii şi un timp au făcut-o, s-a promovat modelul intelectualului promotor al relativismului „multicultural”[11] şi al prezenţei în „micropolitică” (legată de spaţii extreme/specifice de existenţă şi de focalizarea asupra drepturilor şi problemelor care există aici şi legate de grupuri oprimate special[12]). Dar direcţia cea mai importantă a poziţiei majorităţii intelectualilor faţă de neo-liberalismul (neo-conservatorismul) actual a fost şi este alinierea lor la acestea, atât sub forma explicită cât şi sub aceea implicită, a social-democraţiei „celei de a treia căi” de ex. De asemenea, conceptul de oportunism a fost „albit” prin sensul dat în economie, ca desemnând comportamentul ce se ghidează după interesul propriu şi care, astfel, nu poate fi predictibil, datorită manipulării strategice a informaţiilor şi a reprezentării deformate a intenţiilor în jocul economic, şi care este esenţial în alegerea relaţiilor contractuale. Conceptul a fost astfel contrapus celui de relaţie de încredere în economie[13].

 

 

#
primele patru părți ale acestui text poti fi citite aici, aici, aici & aici

 

NOTE



[1] Vezi Ana Bazac, „Az antisztálinista disszidensek és a “vox intelligent(s)iae””, Eszmélet, nr. 60, dec. 2003, pp. 68-80.

[2] Vezi vilele „de creaţie” pentru scriitori, dar nu pentru ingineri şi cercetători în „umanioare” de ex.

[3] Vezi cazul Radu Florian, neplăcut pentru „dizidenţi” şi înainte şi după 1989. (Ana Bazac, „De ce nu este la modă filosofia umanistă militantă? Filosofie, politică şi umanism”, în vol. Radu Florian –evocări, Bucureşti, Tritonic 2005, pp. 71-109, reluat în Ana Bazac, Omul activ şi impersonalul „se” (Perspectivă de filosofie socială asupra unor pagini din istoria gândirii româneşti), Craiova, Aius, 2010, pp. 506-547).

[4] Vezi N. Tertulian, specialist în Lukács.

[5] Vezi şi Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă: cultura română sub Ceauşescu, Bucureşti, Humanitas 1994.

[6] Ioan Saizu, Intelectuali români implicaţi în dezvoltarea civilizaţiei economice, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2003, p. 253.

[7] Vezi de ex. H. Cazacu (coord.), Structură socială, diversificare, diferenţiere, omogenizare, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1988.

[8] Walter D. Connor, Socialism, Politics and Equality: Hierarchy and Change in Eastern Europe and the USSR, N Y, Columbia Press Univ. 1979, citat de Sorin Adam Matei, Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor, Bucureşti, Compania, 2004, p. 198. Dar vezi şi Pierre Bourdieu et Jean-Claude Passeron, La reproduction. Éléments pour une théorie du système de l’enseignement, Paris, Minuit, 1970, 1989, care au descris reproducerea socială  a intelectualilor, exact aşa ca în Evul Mediu descris de Le Goff. Ca şi P. Bourdieu, La Noblésse d’État. Grandes écoles et esprit de corps, Paris, Minuit, 1989, unde s-a demonstrat foarte slabul acces al copiilor din familii non-intelectuale şi nelegate de poziţiile birocratice semnificative în învăţământul superior administrativ şi politic. Or, în stalinism, accesul copiilor din familii non-intelectuale în învăţământul superior a fost mult mai mare, chiar după anii 70 când a avut loc procesul masiv de reproducere a categoriilor intelectuale şi birocratice. Chiar proletcult-ismul din primii ani, pe lângă caracterul său dăunător, a avut şi funcţia de „discriminare pozitivă” temporară a copiilor proveniţi din familii bon-intelectuale.

[9] Cf. Lavinia Betea, Psihologie politică. Individ, lider, mulţime în regimul comunist, Iaşi, Polirom 2001.

[10] Zygmunt Bauman, Legislators and Interpreters, Cambridge, Polity Press, 1987. Dar şi, mai înainte, Michel Foucault, care a considerat opinia lui Sartre despre intelectualul angajat drept exagerată şi i-a opus intelectualul care intervine de partea celor oprimaţi doar indirect, prin creaţia intelectuală specifică şi prin prezenţa în dezbateri specifice, vezi Language, Counter-Memory, Practice (D.F. Bouchard ed.), Ithaca, NY, Cornell Univ. Press, Oxford, Blackwell, 1977.

[11] O formă de manifestare a acestui spirit relativist este şi asumarea separaţiei dintre un spirit al elitelor – adică „noi” – şi, pe de altă parte, cultura media care uniformizează şi reduce nivelul intelectual al populaţiei: „În orice caz, industria culturală nu întâlneşte nici o rezistenţă când invadează cultura”, cf. Alain Finkielkraut, Înfrângerea gândirii (1987), Bucureşti, Humanitas, 1992, p. 101.

[12] Focalizarea pe micropolitică – legată de grupuri oprimate sexual sau etnic şi de spaţii extreme ca universitatea, spitalul, închisorile – a reflectat şi criza teoriei sociale care nu a fost capabilă să asambleze problemele „micro” cu cele structurale. Această perspectivă a fost criticată de către, de ex. Kelllner, op. cit., dar şi, din 1998  de către Zygmunt Bauman: Work, Consumerism and the New Poor, Milton Keynes, Open University 1998, In Search of Politics, Cambridge, Polity Press 1999, Liquid Modernity, Cambridge, Polity Press 2000. Vezi şi Daniel Leighton, Searching for politics in an uncertain world: interview with Zygmunt Bauman, in „A Journal of Labour Politics”, vol. 10, No 1, winter 2002, http://www. renewal.org.uk/issues/2002%20Volume%2010/No%20%/20-%20winter/Bauman.htm .

[13] O. E. Williamson, Markets and Hierarchies: Analysis and Antitrust Implications, NY, Free Press, 1975, şi acelaşi, The Economic Institutions of Capitalism, NY, Free Press, 1985.

 

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #37 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.