Oportunismul Intelectualilor [V]

de Ana Bazac

Iar în stalinism, dacă majoritatea intelectualilor a fost, din nou, conformistă – şi pentru că stalinismul a fost un sistem economico-social non-socialist (un izotop al capitalismului) deci bazat pe dominaţie-supunere şi aservirea intelectualilor, dar şi inclusiv datorită faptului că, în ţările slab dezvoltate unde a avut loc stalinismul, modernizarea şi deci şi constituirea categoriei intelectuale a fost rezultatul acestui sistem – puţinii dizidenţi au fost şi ei dependenţi de susţinerea materială şi politică din afară[1]. Din această cauză, cvasi-totalitatea acestora au fost critici de la dreapta ai stalinismului, echivalându-l cu „răul”, ignorând cu totul aspectele de sistem economico-social (izotop al capitalismului) prin care s-a realizat modernizarea rapidă, inclusiv ridicarea culturii, reducând astfel stalinismul la regimul politic – echivalat, la rândul său, cu cel fascist – şi au devenit susţinătorii înfocaţi ai „restauraţiei” capitalismului explicit, în care valorile libertăţii şi democraţiei au înfăţişarea ambivalentă care cel puţin ar trebui să pună sub semnul întrebării conformismul.

În România, majoritatea dintre intelectualii anticomunişti de după 1989 au fost înainte conformişti chiar până la excesul de zel pentru privilegii[2]. Cei foarte puţini care doreau să facă o critică de la stânga a stalinismului au fost, înainte, cel puţin marginalizaţi[3], dacă nu reduşi la tăcere, inclusiv prin permisul pentru exilare[4]: nu ideile lor au focalizat slabul dialog teoretic ci cele ale „dizidenţilor” naţionalişti de tipul Ilie Bădescu de ex. Aluziile la cultul personalităţii din unele montări ale unor piese de teatru, respingerea rezistenţei prin critica socială sau cel puţin prin dialogul ştiinţific, metaforele şi ermetismul care erau foarte departe de oamenii de rând nu îndreptăţesc în nici un fel auto-imaginea legitimatoare a intelectualilor non-conformişti. Astfel încât imaginea roză de „rezistenţă prin cultură”[5] este, în bună măsură, un simplu fals. Nu numai pentru că, după 1989 cultura română nu a beneficiat defel de „literatura de sertar” în care ar fi trebuit să se reflecte întreaga critică socială a timpului din perspectiva intelectualului care este, prin definiţie nu un laudator tempori acti ci un căutător al adevărului (inclusiv în sensul antic, asupra căruia a insistat Heidegger, de αλήθεια), un promotor al dreptăţii şi binelui pentru cel mai mare număr. Ci şi pentru că atât înainte cât şi după 1989 intelectualii s-au retras în lupta zilnică meschină pentru recunoaştere politică şi privilegii, în timp ce marile realizări culturale – în ştiinţă şi tehnică, editările, traducerile, educaţia şi ridicarea nivelului general de cultură – nu au avut loc din perspectiva acelei „rezistenţe” ci, dimpotrivă, din perspectiva dragostei de creaţie culturală ce a avut totuşi nişte cadre generale permisive pentru realizarea acesteia.

După 1989, comportamentul intelectualilor nu a făcut excepţie de la conformismul ce a fost mai puternic în ţări slab dezvoltate, cu o puternică birocraţie: majoritatea a preluat, cu acelaşi entuziasm cu care îşi arătase ataşamentul comunist în stalinism, clişeele induse de către purtătorii de cuvânt neo-liberali.

Astfel, la noi, realizările „de după 1948 şi până în 1989, în toate domeniile, spre a ajunge la o civilizaţie dorită de puterea politică, s-a sprijinit, din punctul de vedere al personalului mediu şi superior, pe vechea gardă, instruită în perioada interbelică, fără de care nimic sau aproape nimic n-ar fi fost posibil…”[6]. Nici un fel de cercetări sociologice concrete[7] şi nici un fel de analize care au relevat faptul că, din anii 70, intelectualitatea română s-a reprodus, ba chiar în proporţia cea mai mare în România[8], nu au fost luate în seamă, important a fost să se repete clişeul deprecierii stalinismului.

Sau inducerea ideii că toţi „adevăraţii intelectuali” s-ar fi opus comunismului – ca răspuns la ideea evidentă că intelectualii nu au format şi nu formează un bloc omogen – despre ceilalţi (dar, desigur, nu despre lideri) nespunându-se nimic, inducându-se deci ideea simplistă a opoziţiei funciare dintre intelectuali şi comunism[9].

Sau, considerarea drept „societate civilă” exclusiv intelectualii care promovează punctele de vedere neo-liberale, ca şi înregimentarea ONG-urilor care au ca obiect de activitate democraţia exclusiv în rândul celor care susţin, fără nici o critică, sistemul politic actual.

Sau, promovarea unor idei critice doar după ce acestea au în urmă o anumită istorie deja în dialogurile intelectuale occidentale.

Sau neglijarea politicoasă, dacă nu chiar interdicţia – formală ca şi prin privarea de mijloace materiale pentru cercetare – a temelor incomode.

În capitalismul contemporan, post-modern, unii au relevat trecerea de la intelectualii care au pus problema valorilor universale (relevate de modernitate şi raţionalism) – intelectualii „legislatori” – la intelectualii actuali, care au văzut dificultăţile puse de problema valorilor universale şi, astfel, au devenit doar „interpreţi” ai fenomenelor, textelor, evenimentelor[10]. Cu alte cuvinte, s-au respins intelectualii care vorbeau pentru alţii, dar, cel puţin unii şi un timp au făcut-o, s-a promovat modelul intelectualului promotor al relativismului „multicultural”[11] şi al prezenţei în „micropolitică” (legată de spaţii extreme/specifice de existenţă şi de focalizarea asupra drepturilor şi problemelor care există aici şi legate de grupuri oprimate special[12]). Dar direcţia cea mai importantă a poziţiei majorităţii intelectualilor faţă de neo-liberalismul (neo-conservatorismul) actual a fost şi este alinierea lor la acestea, atât sub forma explicită cât şi sub aceea implicită, a social-democraţiei „celei de a treia căi” de ex. De asemenea, conceptul de oportunism a fost „albit” prin sensul dat în economie, ca desemnând comportamentul ce se ghidează după interesul propriu şi care, astfel, nu poate fi predictibil, datorită manipulării strategice a informaţiilor şi a reprezentării deformate a intenţiilor în jocul economic, şi care este esenţial în alegerea relaţiilor contractuale. Conceptul a fost astfel contrapus celui de relaţie de încredere în economie[13].

#
primele patru părți ale acestui text poti fi citite aici, aici, aici & aici

NOTE