Oportunismul Intelectualilor [VI]

de Ana Bazac

 


Determinarea materială a intelectualilor şi de aici, oportunismul majoritar, sunt, în fond, clare. Aceste fenomene explică structurarea teoriilor de legitimare a statu quo.

Diferenţa între teoriile de legitimare este foarte importantă: clasica diferenţă între conservatori – care „nu văd” criza şi folosesc ca principal mod de prezervare a raporturilor structurale constrângerea (atât prin reprimare, restrângere a democraţiei politice, cât şi prin violenţa simbolică) – şi reformişti – care „văd criza” şi care, pe lângă constrângere, au avansat de-a lungul vremurilor şi reforme de îmbunătăţire a condiţiilor celor mulţi, inclusiv în plan politic, este emblematică. Din acest punct de vedere, dacă de ex. conservatorii sunt la putere, iar reformiştii – în opoziţie, îi critică, asta înseamnă că intelectualii reformişti sunt mai puţin oportunişti. Dar sunt, deoarece cu toţii au aceeaşi atitudine faţă de prezumţiile „metafizice” comune: raporturile de dominaţie-supunere ca naturale şi eterne.

Aşadar, există tipuri de oportunism: de la cel „metafizic” la cel politic. Ele se leagă în sensul că au un criteriu comun, deşi desigur manifestat diferit: cel de ignorare – mai mare sau mai mică, explicită sau învăluită în lozinci sforăitoare – a nevoii de reducere a suferinţei social determinate a unui număr din ce în ce mai mare de oameni. La nivel politic, există desigur în principiu un „rău mai mic” şi unul „mai mare”: dacă Puterea este reformistă în sensul clasic de mai sus, a fi de partea acestei Puteri şi împotriva conservatorilor înseamnă a alege „răul mai mic”. De ce? Deoarece politica Puterii este mai bună pentru majoritatea populaţiei decât politica de tip conservator, iar acest fapt legitimează satisfăcător un timp partizanatul de partea acestei Puteri. Dar a nu vedea epuizarea reformelor ca atare, a trăi în clişeele despre ele, deci a judeca perioada actuală în clişee vechi, şi a nu vedea că procesele obiective postbelice (din anii 70 în mod deosebit) au dus la convergenţa conservatorilor şi liberalilor astfel încât, indiferent de numele lor (deci de înlocuirea vechilor liberali cu social-democraţii) ei toţi realizează aceeaşi politică, este oportunism.

Aceasta ar însemna oare că numai intelectualii de stânga nu sunt oportunişti? Nicidecum. În primul rând, şi în istoria stângii a existat şi există oportunism: vezi nu doar atitudinea liderilor[1], ci şi atitudinea necritică şi faţă de stalinism, dar şi faţă de social-democraţie. În al doilea rând, există o criză istorică a stângii după momentul teoretic fondator (Marx-Engels), determinat de capitalismul mondial de 150 de ani încoace. Pe scurt, stânga a vrut dar n-a putut – deoarece nu au existat condiţiile obiective (şi subiective) pentru îndeplinirea obiectivelor ei – să înfăptuiască abolirea exploatării şi dominaţiei. Astăzi, aceste condiţii obiective sunt în curs de realizare, dar din punct de vedere subiectiv nu este deloc sigură abolirea. Dar tocmai datorită acestor condiţii obiective, dacă istoria stângii este plină de oportunism, ca şi istoria dreptei, dacă întreaga istorie a fost marcată, din punctul de vedere discutat aici, de antagonismul dintre majoritatea oportunistă a intelectualilor şi, pe de altă parte, minoritatea intelectuală non-conformistă, critică şi umanistă, dacă oportunismul intelectualilor a avut un rol creator de continuitate istorică[2], oportunismul intelectualilor (şi oportunismul politic) ca atare nu sunt etern fatale.

 

Este important să sesizăm şi tipurile de argumente de legitimare a oportunismului.

Problema are o tradiţie în respingerea valorilor revoluţiei franceze şi iluminismului încă de acum 200 de ani. Astăzi asistăm la reluarea acestei idei în neo-conservatorismul actual: sunt repudiate şi filiaţia iluminism-Marx, şi reformismul de tip social-democrat, şi chiar adeziunea la valorile liberalismului utopic şi pe care Popper le-a concretizat în ingineria socială pentru minimizarea suferinţelor.

Un tip de argumentaţie este acela al caracterului „tehnic” al funcţiei intelectualilor[3], exterior discutării obiectivelor sociale. Şi cu cât tradiţia non-conformistă a intelectualilor este mai slabă, cu atât poziţia lor socială faţă de marile probleme sociale este mai jalnică. De ex. atitudinea faţă laicitatea statului, faţă de războaiele imperialiste din numai ultimii 25 de ani, faţă de presiunile pentru reducerea caracterului social al statului.

Un altul este cel legat de necesităţile de ascensiune socială a tinerilor intelectuali: „unui tânăr universitar, un angajament non-conformist i-ar compromite grav şansele de promovare sau recunoaşterea de către colegi”[4]. Dar dacă nici la tinereţe intelectualul nu este non-conformist (am preluat în această frază „argumentul” celor care legitimează concepţia de dreapta ca aparţinând maturităţii), atunci ce şanse are spiritul intelectual, care este înainte de toate, cutezător ?

Un altul este cel al împărţirii intelectualilor conform atitudinii lor faţă de „reformele” neo-liberale, inclusiv din post-stalinism, în „reformişti” – partizani ai acestor reforme – şi „conservatori” – adversari ai reformelor – [5], fără să de discute consecinţele ambelor acestor poziţii şi nici perspectivele din care se refuză reformele neo-liberale: dacă în principiu a dori aceste „reforme” (privatizarea masivă, reducerea rolului economic reglator al statului şi unor instituţii internaţionale asupra instituţiilor şi relaţiilor private[6], anularea modalităţilor legale de apărare a forţei de muncă în faţa capitalului) este o dovadă de conservatorism social agresiv dar nedisimulat, nici simpla opoziţie la ele în numele unui deja imposibil în mod obiectiv „stat social” al capitalismului „naţional” postbelic nu este altceva decât tot conservatorism, ce nu face decât să crească gradul de confuzie a populaţiei.

Sunt, de asemenea, de reţinut argumentele rolului pozitiv al conformismului intelectualilor. Astfel, oportunismul intelectualilor ar fi rezultatul inerent al tendinţei spre „năzuinţa ierarhică” – spre recunoaştere –, ar fi benefic pentru adaptarea lor şi pentru adaptarea generală a oamenilor[7], ar genera o „selecţie în funcţie de dotare” ca şi o creştere a „disponibilităţii la supunere şi loialitate”[8], la consens[9], un control mai mare asupra impulsurilor dezordonate[10].

 

Critica (indirectă însă a) oportunismului intelectualilor poate fi dedusă totuşi din sesizarea:.

  • diferenţei dintre oportunism – care porneşte de la interesele individului – şi, pe de altă parte, reputaţie – care se bazează „pe calităţile individuale importante pentru ansamblul colectivităţii”[11], (dar oportunismul, ca o trăsătură a individului, este cel care determină categorisirea socială, rămânerea în memoria colectivă),
  • diferenţei dintre oportunism şi, pe de altă parte, „preocuparea constantă de a plăcea celuilalt”, „dragostea de conformitate”[12] – care nu este determinată din exterior de instituţii –,
  • laturii de dedublare care este conţinută în oportunism[13],
  • legăturii dintre oportunism şi nivelul înalt de înţelegere a lumii: „atunci când indivizii au o percepţie clară a realităţii obiective, aceştia sunt în măsură să reziste presiunii sociale a majorităţii”[14],
  • determinării lipsei de conformism social de „posibilitatea unei alegeri”[15],
  • frânei pe care oportunismul o pune discontinuităţii pozitive şi creatoare[16],
  • caracterului discutabil al efectului benefic al conformismului care doreşte să evite un conflict cu majoritatea (căci raţionamentul acesteia nu este întotdeauna corect, dar conformismul este spre realizarea confortului psihologic propriu)[17].

 

Oportunismul se manifestă: a. în mod insidios, tacit, b. inteligent şi moderat, c. excesiv-agresiv. De asemenea, el poate să fie de partea ideologiei principale sau de partea ideologiilor secundare. Nici un oportunism, deci nici cel de partea ideologiilor secundare, nu este pozitiv: de ex. susţinerea ideologiilor de extremă dreaptă nu este non-conformism social, aşa cum le plăcea adepţilor săi să se învăluie cu aura rebelilor utopici care au făcut ca lumea să meargă mai departe, ci, dimpotrivă, accentuarea non-democratică a statu quo şi a conformismului social. Nici oportunismul stalinist nu este pozitiv, şi nici cel social-democrat.

Sau, susţinerea reformelor neo-liberale din post-stalinism – şi din lume în general – oportunism de partea ideologiei principale, poate avea loc în maniera căutării reformelor de ameliorare a eficienţei şi acceptării sociale a acestor reforme neo-liberale[18] sau în maniera ortodoxă a adepţilor declaraţi ai unei viziuni neo-conservatoare despre aceste reforme[19].

Oportunismul este negativ deoarece este opus analizei critice, „raţionalismului până la capăt”[20].

Antinomia dintre majoritatea intelectuală conformistă şi minoritatea non-conformistă, ce are loc, din partea majorităţii, prin depreciere, defăimare, ignorare, chiar laudă perversă[21], este o manifestare a tendinţei intelectuale actuale dominante spre iraţionalism[22], adică spre instrumentalizarea/birocratizarea[23] raţiunii: raţiunea devine „raţiune superioară”[24], spre controlul spontaneităţii, spre creşterea autorităţii şi descreşterea competenţei (da, deoarece competenţa nu poate avea loc decât într-un dialog liber de autoritate extra-ştiinţifică/extra-intelectuală) atât în cercetarea ştiinţifică cât şi în societate. În acest sens, oportunismul intelectualilor este un obstacol, pe termen mediu şi lung cel puţin, pentru avansul cunoaşterii şi este contraproductiv pentru buna administraţie şi pentru politică: el scade coeziunea socială – impunând drept regulă un individualism exacerbat şi paralizant – şi performanţele stabilităţii instituţiilor, impulsionează dezinformarea şi atomizarea socială. De aceea, astăzi, o problemă a deţinătorilor puterii – între care se află, într-un sistem reticular deosebit de rezistent, şi birocraţia intelectuală înaltă – este aceea de a menţine şi întări un oportunism „benefic”, discret şi durabil.

 
#
primele cinci părți ale acestui text poti fi citite aici, aici, aici, aici & aici

 



[1] Este, paradoxal, şi teoria stalinistă şi cea troţkistă explică eşecurile prin trădarea liderilor. Această trădare a existat, desigur, dar procesele istorice nu sunt reductibile la o singură cauză şi au existat cauze obiective ale eşecului istoric al stângii. De fapt, dacă ne gândim mai bine, chiar desele promovări de către lideri a unor politici fragmentare, cu bătaie scurtă şi fie oarbe fie chiar trădătoare (mai simplu spus, chiar faptul că au fost mai mulţi trădători sau oportunişti decât idealişti) a fost rezultatul condiţionării istorice.

[2] Chiar sub forma conservatorismului luminat/al reformismului personajului principal al celebrei cărţi a lui Lampedusa: „dacă vrem ca lucrurile să nu se schimbe, trebuie să schimbăm totul”.

[3] „Profesorii universitari se pretind a fi în serviciul ştiinţei…intelectualii de acest tip rămân deci prizonierii unei mentalităţi a vechiului regim…în care ei sunt ridicaţi la rangul de reprezentanţi ai adevăratei opinii publice”, Charle, p. 377.

[4] Charle, p. 376.

[5] Împărţire preluată şi susţinută şi de Dumitru Sandu, Sociologia tranziţiei. Valori şi tipuri sociale în România, Bucureşti, Editura Staff, 1996.

[6] Dar astăzi există o tendinţă semnificativă de înlocuire a politicii neo-liberale cu o politică de control de către instituţii publice inclusiv internaţionale a celor private deoarece prima a dus la înfăţişarea actuală a lumii (criză economică mondială – ce nu trece cu simpla raportare a unor câştiguri ale capitalului –, războaie, deteriorarea vieţii majorităţii – cu toată creşterea numărului mondial de oameni care au ieşit din sărăcia extremă sau au intrat în middle class –, accentuarea crizei ecologice), vezi doar Yilmaz Akyuz, “Post-2015 Development Agenda and Sustainable Development”, SouthViews, No. 66, 12 July 2013, http://www.socialwatch.org/node/16081. Tendinţa va constitui un teren de confruntare în anii ce vin.

[7] Vezi A. Toffler, care a scris mult despre învăţarea noilor aspecte ale civilizaţiei, dar care a presupus drept relativ stabile raporturile structurale. În acest sens, învăţarea şi integrarea în imaginea despre lume a tendinţelor unei societăţi a „tranzienţei” sau a „celui de-al treilea val” a fost socotită mai degrabă ca un mijloc de adaptare a individului la noile condiţii tehnice care accentuează continuitatea structurală.

[8] Cf. şi Irenäus Eibl-Eibesfeldt, Agresivitatea umană (1984), trad. de Vasile Dem. Zamfirescu, Bucureşti, Editura Trei, 1995, p. 116.

[9] Dar „nu se poate da un singur răspuns la întrebarea „care este principiul de coeziune a structurii sociale”. Şi nu se poate da un singur răspuns pur şi simplu pentru că structurile sociale nu au toate acelaşi grad şi nici acelaşi mod de coeziune”, a criticat acest punct de vedere al partizanilor consensului prin inducerea oportunismului, Mills, p. 85

[10] Vezi şi Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, Bucureşti, Editura Albatros, 1997, p. 116: „consensul specific este cel care se opune liniilor de conflict (clivajelor care despart grupurile, partidele, atitudinile etc.)”.

[11] Vezi Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt (1994), (coord. Serge Moscovici), Iaşi, Polirom, 1998, p. 104.

[12] Ibidem, pp. 116, 117.

[13] Ibidem, p. 118: „atunci când este singur, individul îşi conservă integritatea şi judecata, ilustrând prin aceasta însuşi modelul supunerii publice, compensat de independenţa particulară. Numeroase societăţi cultivă la tânăra generaţie acest model, considerat util la şcoală, în întreprindere etc. pentru a evita conflictele cu superiorii sau sancţiunile grupului”.

[14] Ibidem, p. 119.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem, p. 128.

[17] Ibidem, pp. 119, 128.

[18] Vezi George Soros, Criza capitalismului global (1998), Iaşi, Polirom, Arc, 1999, şi George Soros, Despre globalizare (2002), Iaşi, Polirom, 2002.

[19] Vezi poziţia inflexibilă gen Hayek, faţă de organizarea societăţilor moderne: „limitarea timpului de lucru nu poate fi făcută să corespundă problemei costului implicat în respectiva măsură particulară”, iar à propos de sistemul cuprinzător de asistenţă socială „singurul punct potenţial problematic ar fi măsura în care el ar fi obligatoriu şi măsura în care ar putea fi folosit pentru a întări acţiunile monopoliste ale sindicatelor, pentru că aceasta ar fi o cale de a elimina concurenţa”, fiind „împotriva oricărui control direct al volumului sau utilizării producţiei”, în Fr. A. Hayek, Autobiografie intelectuală (1994), trad. Cristina Moisa, postfaţă Miruna Tătaru-Cazaban, postfaţă Cristian Preda, Bucureşti, Nemira, 1999, pp. 144, 145, 147; încrederea iraţională în virtuţile realizate autonom şi automat ale pieţei nu ia în seamă nici interdependenţele internaţionale (adică raporturile Centru-Periferie), nici suferinţele perdanţilor, nici progresul tehnic (acesta din urmă aspect fiind luat în seamă puternic şi de Aristotel şi de Marx şi de Einstein) care evidenţiază caracterul istoric şi particular al eficienţei laissez faire-ului. Dar şi „cearta” intelectualilor din România în legătură cu perspectiva critică – dar liberală, şi nu de stânga – a lui Sorin Adam Matei (în cartea sa, citată aici, Boierii minţii…) asupra viziunii neo-conservatoare, obscurantiste şi intolerante a liniei principale deocamdată de orientare intelectuală în ţara noastră.

[20] Mills, pp. 260, 261.

Ana Bazac, “Raţionalism până la capăt”, în Ana Bazac, GG Constandache, Cătălin Ioniţă, Laura Pană (coordonatori), Logica şi provocările sociale. Omagiu profesorului Cornel Popa la 75 de ani, Bucureşti, Politehnica Press, 2008, pp. 258-288.

[21] Vezi relevarea acestor aspecte la C. Wright Mills, op. cit., pp. 173, 174.

[22] „permutarea de la public la clientelă”, Mills, p. 161.

[23] Există o bogată literatură a acestui subiect.

[24] În expresia veche impusă în relaţiile internaţionale, se numea „raţiune de stat”.

 

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #38 – sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.