Oportunismul Intelectualilor [VI]

de Ana Bazac

Determinarea materială a intelectualilor şi de aici, oportunismul majoritar, sunt, în fond, clare. Aceste fenomene explică structurarea teoriilor de legitimare a statu quo.

Diferenţa între teoriile de legitimare este foarte importantă: clasica diferenţă între conservatori – care „nu văd” criza şi folosesc ca principal mod de prezervare a raporturilor structurale constrângerea (atât prin reprimare, restrângere a democraţiei politice, cât şi prin violenţa simbolică) – şi reformişti – care „văd criza” şi care, pe lângă constrângere, au avansat de-a lungul vremurilor şi reforme de îmbunătăţire a condiţiilor celor mulţi, inclusiv în plan politic, este emblematică. Din acest punct de vedere, dacă de ex. conservatorii sunt la putere, iar reformiştii – în opoziţie, îi critică, asta înseamnă că intelectualii reformişti sunt mai puţin oportunişti. Dar sunt, deoarece cu toţii au aceeaşi atitudine faţă de prezumţiile „metafizice” comune: raporturile de dominaţie-supunere ca naturale şi eterne.

Aşadar, există tipuri de oportunism: de la cel „metafizic” la cel politic. Ele se leagă în sensul că au un criteriu comun, deşi desigur manifestat diferit: cel de ignorare – mai mare sau mai mică, explicită sau învăluită în lozinci sforăitoare – a nevoii de reducere a suferinţei social determinate a unui număr din ce în ce mai mare de oameni. La nivel politic, există desigur în principiu un „rău mai mic” şi unul „mai mare”: dacă Puterea este reformistă în sensul clasic de mai sus, a fi de partea acestei Puteri şi împotriva conservatorilor înseamnă a alege „răul mai mic”. De ce? Deoarece politica Puterii este mai bună pentru majoritatea populaţiei decât politica de tip conservator, iar acest fapt legitimează satisfăcător un timp partizanatul de partea acestei Puteri. Dar a nu vedea epuizarea reformelor ca atare, a trăi în clişeele despre ele, deci a judeca perioada actuală în clişee vechi, şi a nu vedea că procesele obiective postbelice (din anii 70 în mod deosebit) au dus la convergenţa conservatorilor şi liberalilor astfel încât, indiferent de numele lor (deci de înlocuirea vechilor liberali cu social-democraţii) ei toţi realizează aceeaşi politică, este oportunism.

Aceasta ar însemna oare că numai intelectualii de stânga nu sunt oportunişti? Nicidecum. În primul rând, şi în istoria stângii a existat şi există oportunism: vezi nu doar atitudinea liderilor[1], ci şi atitudinea necritică şi faţă de stalinism, dar şi faţă de social-democraţie. În al doilea rând, există o criză istorică a stângii după momentul teoretic fondator (Marx-Engels), determinat de capitalismul mondial de 150 de ani încoace. Pe scurt, stânga a vrut dar n-a putut – deoarece nu au existat condiţiile obiective (şi subiective) pentru îndeplinirea obiectivelor ei – să înfăptuiască abolirea exploatării şi dominaţiei. Astăzi, aceste condiţii obiective sunt în curs de realizare, dar din punct de vedere subiectiv nu este deloc sigură abolirea. Dar tocmai datorită acestor condiţii obiective, dacă istoria stângii este plină de oportunism, ca şi istoria dreptei, dacă întreaga istorie a fost marcată, din punctul de vedere discutat aici, de antagonismul dintre majoritatea oportunistă a intelectualilor şi, pe de altă parte, minoritatea intelectuală non-conformistă, critică şi umanistă, dacă oportunismul intelectualilor a avut un rol creator de continuitate istorică[2], oportunismul intelectualilor (şi oportunismul politic) ca atare nu sunt etern fatale.

Este important să sesizăm şi tipurile de argumente de legitimare a oportunismului.

Problema are o tradiţie în respingerea valorilor revoluţiei franceze şi iluminismului încă de acum 200 de ani. Astăzi asistăm la reluarea acestei idei în neo-conservatorismul actual: sunt repudiate şi filiaţia iluminism-Marx, şi reformismul de tip social-democrat, şi chiar adeziunea la valorile liberalismului utopic şi pe care Popper le-a concretizat în ingineria socială pentru minimizarea suferinţelor.

Un tip de argumentaţie este acela al caracterului „tehnic” al funcţiei intelectualilor[3], exterior discutării obiectivelor sociale. Şi cu cât tradiţia non-conformistă a intelectualilor este mai slabă, cu atât poziţia lor socială faţă de marile probleme sociale este mai jalnică. De ex. atitudinea faţă laicitatea statului, faţă de războaiele imperialiste din numai ultimii 25 de ani, faţă de presiunile pentru reducerea caracterului social al statului.

Un altul este cel legat de necesităţile de ascensiune socială a tinerilor intelectuali: „unui tânăr universitar, un angajament non-conformist i-ar compromite grav şansele de promovare sau recunoaşterea de către colegi”[4]. Dar dacă nici la tinereţe intelectualul nu este non-conformist (am preluat în această frază „argumentul” celor care legitimează concepţia de dreapta ca aparţinând maturităţii), atunci ce şanse are spiritul intelectual, care este înainte de toate, cutezător ?

Un altul este cel al împărţirii intelectualilor conform atitudinii lor faţă de „reformele” neo-liberale, inclusiv din post-stalinism, în „reformişti” – partizani ai acestor reforme – şi „conservatori” – adversari ai reformelor – [5], fără să de discute consecinţele ambelor acestor poziţii şi nici perspectivele din care se refuză reformele neo-liberale: dacă în principiu a dori aceste „reforme” (privatizarea masivă, reducerea rolului economic reglator al statului şi unor instituţii internaţionale asupra instituţiilor şi relaţiilor private[6], anularea modalităţilor legale de apărare a forţei de muncă în faţa capitalului) este o dovadă de conservatorism social agresiv dar nedisimulat, nici simpla opoziţie la ele în numele unui deja imposibil în mod obiectiv „stat social” al capitalismului „naţional” postbelic nu este altceva decât tot conservatorism, ce nu face decât să crească gradul de confuzie a populaţiei.

Sunt, de asemenea, de reţinut argumentele rolului pozitiv al conformismului intelectualilor. Astfel, oportunismul intelectualilor ar fi rezultatul inerent al tendinţei spre „năzuinţa ierarhică” – spre recunoaştere –, ar fi benefic pentru adaptarea lor şi pentru adaptarea generală a oamenilor[7], ar genera o „selecţie în funcţie de dotare” ca şi o creştere a „disponibilităţii la supunere şi loialitate”[8], la consens[9], un control mai mare asupra impulsurilor dezordonate[10].

Critica (indirectă însă a) oportunismului intelectualilor poate fi dedusă totuşi din sesizarea:.

• diferenţei dintre oportunism – care porneşte de la interesele individului – şi, pe de altă parte, reputaţie – care se bazează „pe calităţile individuale importante pentru ansamblul colectivităţii”[11], (dar oportunismul, ca o trăsătură a individului, este cel care determină categorisirea socială, rămânerea în memoria colectivă),
• diferenţei dintre oportunism şi, pe de altă parte, „preocuparea constantă de a plăcea celuilalt”, „dragostea de conformitate”[12] – care nu este determinată din exterior de instituţii –,
• laturii de dedublare care este conţinută în oportunism[13],
• legăturii dintre oportunism şi nivelul înalt de înţelegere a lumii: „atunci când indivizii au o percepţie clară a realităţii obiective, aceştia sunt în măsură să reziste presiunii sociale a majorităţii”[14],
• determinării lipsei de conformism social de „posibilitatea unei alegeri”[15],
• frânei pe care oportunismul o pune discontinuităţii pozitive şi creatoare[16],
• caracterului discutabil al efectului benefic al conformismului care doreşte să evite un conflict cu majoritatea (căci raţionamentul acesteia nu este întotdeauna corect, dar conformismul este spre realizarea confortului psihologic propriu)[17].

Oportunismul se manifestă: a. în mod insidios, tacit, b. inteligent şi moderat, c. excesiv-agresiv. De asemenea, el poate să fie de partea ideologiei principale sau de partea ideologiilor secundare. Nici un oportunism, deci nici cel de partea ideologiilor secundare, nu este pozitiv: de ex. susţinerea ideologiilor de extremă dreaptă nu este non-conformism social, aşa cum le plăcea adepţilor săi să se învăluie cu aura rebelilor utopici care au făcut ca lumea să meargă mai departe, ci, dimpotrivă, accentuarea non-democratică a statu quo şi a conformismului social. Nici oportunismul stalinist nu este pozitiv, şi nici cel social-democrat.

Sau, susţinerea reformelor neo-liberale din post-stalinism – şi din lume în general – oportunism de partea ideologiei principale, poate avea loc în maniera căutării reformelor de ameliorare a eficienţei şi acceptării sociale a acestor reforme neo-liberale[18] sau în maniera ortodoxă a adepţilor declaraţi ai unei viziuni neo-conservatoare despre aceste reforme[19].

Oportunismul este negativ deoarece este opus analizei critice, „raţionalismului până la capăt”[20].

Antinomia dintre majoritatea intelectuală conformistă şi minoritatea non-conformistă, ce are loc, din partea majorităţii, prin depreciere, defăimare, ignorare, chiar laudă perversă[21], este o manifestare a tendinţei intelectuale actuale dominante spre iraţionalism[22], adică spre instrumentalizarea/birocratizarea[23] raţiunii: raţiunea devine „raţiune superioară”[24], spre controlul spontaneităţii, spre creşterea autorităţii şi descreşterea competenţei (da, deoarece competenţa nu poate avea loc decât într-un dialog liber de autoritate extra-ştiinţifică/extra-intelectuală) atât în cercetarea ştiinţifică cât şi în societate. În acest sens, oportunismul intelectualilor este un obstacol, pe termen mediu şi lung cel puţin, pentru avansul cunoaşterii şi este contraproductiv pentru buna administraţie şi pentru politică: el scade coeziunea socială – impunând drept regulă un individualism exacerbat şi paralizant – şi performanţele stabilităţii instituţiilor, impulsionează dezinformarea şi atomizarea socială. De aceea, astăzi, o problemă a deţinătorilor puterii – între care se află, într-un sistem reticular deosebit de rezistent, şi birocraţia intelectuală înaltă – este aceea de a menţine şi întări un oportunism „benefic”, discret şi durabil.

 
#
primele cinci părți ale acestui text poti fi citite aici, aici, aici, aici & aici