poeme

de Aleksandar Stoicovici

 

cântec de leagăn și de moarte                                             

 

acolo sus moartea nu înseamnă mai nimic

lama cuțitului se mișcă pe unghie ca pe-o bucată de săpun

și nicio speranță nu trece prin zidurile de văiugă

 

inima se chircește. se face măruntă cât o rândunea

căzută în grâul roșu de toamnă

 

moartea nu înseamnă mai nimic

într-un loc în care câinii își îngroapă propiile oase

 

dacă refuzi să vorbești te vei înfrăţi cu șerpii

va trebui să-ţi acoperi ţeasta cu pielea lor rece

pentru a-ţi  îmbălsăma singurătatea

dacă refuzi să vorbești

te vei înfrăţi cu șerpii

 

la marginea orașului cu mii de ferestre suntem doar noi

unul mai tăcut decât celălalt

 

în podul casei bunicul stă întins pe jos

cu lama cuțitului înfiptă-n spate

inima lui cât un viespar se umple de sângele morţilor

 

iar sângele morților ajunge numai la cei ce dorm

 

 

 

 

 

 

 

 

 

gândacii de Colorado

 

cu fularul galben lămâie

înfășurat la gât

mult mai lucid

cu mișcări exacte.

habar n-am ce știam atunci și nu știu acum

 

toată viaţa am fugit de gândacii de Colorado

pe care trebuia să-i caut printre sacii de cartofi

ca să-i strivesc:

 

o pasiune reală

pentru muzica joasă a gândacilor urcând

pe sacii de rafie

 

(prima dată înveţi să striveşti gândacul

hipnotizat de liniile

de pe spatele lui)

 

toată viaţa am fugit de gândacii de Colorado

acum că nu mai am nimic cu ei

simt cum iubirea creşte în mine ca o apă sălcie

şi urcă încet din stomac până în piept

şi apoi mai sus pe trahee

tot mai încet. tot mai fierbinte

 

deschid gura. de pe limbă alunecă un gândac

pe jumătate negru

 

 

 

 

 

 

 

 

e numai sânge

 

sângele e o culoare

sunt numai piele și os

vin săptămânal până la marginea aleii de marmură.

(mortul s-a întins în curtea școlii generale nr.3

ca o cambulă pe fundul apei)

 

să punem sângele pe soclu

în nările umede

în tusea convulsivă sau în paltoanele mâncate

să-l întindem cu mâinile pe trupurile de pânză

ale celor care ar fi trebuit să fie acum

printre noi

 

e numai sânge

cele mai frumoase plantații de tutun

cele mai frumoase trestii pe care nu le poți bănui de nimic

o limbă aspră de pământ cu zeci de felinare

sexul iască

(ca o cicatrice uscată în care

strălucește soarele)

 

clocoteşte sângele în frumoasele clavecine

în limbile prinse-n chihlimbar

în sânii emailaţi

(inima firavă ca o păpădie

plezneşte în crivăţ ca pielea uscată de şarpe)

 

orașul ăsta blestemat e un cheag de sânge

 

 

 

 

 

 

 

acolo unde copiii flămânzi adorm

 

devenise atât de minunată

încât animalele se adunau în jurul ei

o împingeau cu boturile reci până la marginea pădurii

o îngropau sub straturile de frunze

 

acolo unde copiii flămânzi adorm

strângând în pumni rădăcinile copacilor

ca pe nişte ugere pline cu lapte

 

într-o policlinică ordinară la marginea unui parc

am aţipit şi am visat

că umbra mi s-a dezlipit de trup.

copiii plângeau sub pământ şi lacrimile lor

îmi umezeau ochii

 

umbra cobora printre ei

şi le reteza încheieturile ca o pânză de bomfaier

din pumnii încleştaţi pe rădăcini

creşteau încet

alţi copii mai cuminţi

 

într-o policlinică ordinară la marginea unui parc

m-am trezit pe un fotoliu de muşama

lacrimile se uscaseră pe linoleum

 

pumnii îmi zvâcneau în piept ca două inimi

într-un corp nou

 

 

 

 

 

 

 

şi fericirea mea

 

carnea în care lovești cu pumnii

și-n care îți verși toată disperarea ca într-un hău

 

lada asta de carne și oase

în care aș putea foarte bine să fiu tu

să ucid și să mă las ucis

să mă revolt

 

să mă întind pe burtă

ca șopârla imensă răpusă

peste biserica din densuș

spintecat. în plină glorie

cu saliva vineţie

cu spaimele închegate în noroi

 

nu pot să-mi amintesc nimic din ce am visat

mă acopăr cu pământ și nu știu mai nimic despre mine

sunt atât de fericit

 

și fericirea mea îi trage pe toți în același hău

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

canarul în crinolina reginei

 

văd împerecherea fluturilor

deasupra drumului noroios ce duce spre poligonul de tragere

urmăresc mișcarea lor până departe

printre giruetele ruginite

 

fratele meu e închis în armurier ca un canar în crinolina reginei

așteapt să-mi vorbească

vreau doar să știu că e acolo

în raiul său îngust

mirosind a catran

 

o femeie întinde un giulgiu bine apretat pe spaliere

 

vreau doar să ştiu că e acolo

inima lui nichelată e inima mea nichelată

caninii lui de păcură sunt caninii mei de păcură

îmi lipesc fruntea de tabla armurierului şi aţipesc

 

giulgiul atârnat deasupra capului se face oglindă

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

cale și sute de agave                 

 

până la urmă am rămas singur în corpul ăsta bolnav

n-am câștigat

dar nici n-am pierdut prea multe

decât o adunătură de oase și un vis frumos

ca un animal cu sângele potabil

 

locul îmi era atât de cunoscut încât eram convins

că m-am născut sau c-am murit acolo

(şi ce frumoasă era ea cu limba tăiată

din care creșteau cale și sute de agave

ce frumoasă era la căpătâiul meu

atingând cu vârful degetelor

tot ce rămăsese curat în mine)

 

și uite de asta spun acum că ar fi bine

să răsucim cheițele corpului ei. să-i învățăm urechile cu cercei

și sângele aspru cu bătăile inimii

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

chihlimbar

 

stăm în aceeași barcă întinși pe spate

și eu sunt prins ca o insectă în corpul tău de chihlimbar

zeci de râuri trec prin mine

fiecare cu secretele lui

 

stăm în aceeași barcă întinși pe spate

nimeni n-are habar că suntem acolo

poate doar viermii de mătase cu intuiția lor divină

cu trupurile lor zvelte de ieniceri proaspăt întorși din luptă

hămesiți și lipsiți de orice speranță

 

sunt prins ca o insectă în corpul tău de chihlimbar

văd prin ochii tăi respir prin gura ta

iedera care-ți acoperă urechile îmi acoperă și mie urechile

sângele tău își face drum prin inima mea

doar atât cât să rămân în viață. în rest

 

zeci de râuri trec prin mine

sunt o deltă în care se întâlnesc îndrăgostiții.

cât de multe li se îngăduie lor și ce frumos vorbesc

 

fiecare cu secretele lui

stând întinși pe spate în bărcile de lemn

ca niște bucăți proaspăt întărite de chihlimbar

 

                                                                                 

                       

 

                                                          

 

 

 

 

 

 

de ce şi pentru cine

 

şobolanul mare cafeniu se plimbă prin toate ungherele corpului

în craniul tăios de gresie ţi-au rămas numai ochii

umflaţi şi alungiţi

ca două măceşe răscoapte

 

îmi vine să-ţi spun: dă-te dedo mai încolo

strânge-te puţin.

nimeni nu va şti de ce şi pentru cine

şi dacă ne-au asemănat pe bună dreptate

 

dacă picioarele mele vor intra în pantofii tăi

sau dacă sacoul meu îţi va veni bine la umeri

dă-te dedo mai încolo îţi spun

nimeni nu vede că inima mea e un scul de lână

cu aţele întinse în corpurile celor pe care-i iubesc

 

de ce pulsează inima mea otravă în venele lor?

 

mi-e teamă să mă trezesc

lucrurile s-au legat atât de bine în somn

 

dă-te dedo mai încolo îţi strig

strânge-te puţin şi întinde-mi andrelele

prin patul ăsta gros de noroi

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.