de Aleksandar Stoicovici
cântec de leagăn și de moarte
acolo sus moartea nu înseamnă mai nimic
lama cuțitului se mișcă pe unghie ca pe-o bucată de săpun
și nicio speranță nu trece prin zidurile de văiugă
inima se chircește. se face măruntă cât o rândunea
căzută în grâul roșu de toamnă
moartea nu înseamnă mai nimic
într-un loc în care câinii își îngroapă propiile oase
dacă refuzi să vorbești te vei înfrăţi cu șerpii
va trebui să-ţi acoperi ţeasta cu pielea lor rece
pentru a-ţi îmbălsăma singurătatea
dacă refuzi să vorbești
te vei înfrăţi cu șerpii
la marginea orașului cu mii de ferestre suntem doar noi
unul mai tăcut decât celălalt
în podul casei bunicul stă întins pe jos
cu lama cuțitului înfiptă-n spate
inima lui cât un viespar se umple de sângele morţilor
iar sângele morților ajunge numai la cei ce dorm
gândacii de Colorado
cu fularul galben lămâie
înfășurat la gât
mult mai lucid
cu mișcări exacte.
habar n-am ce știam atunci și nu știu acum
toată viaţa am fugit de gândacii de Colorado
pe care trebuia să-i caut printre sacii de cartofi
ca să-i strivesc:
o pasiune reală
pentru muzica joasă a gândacilor urcând
pe sacii de rafie
(prima dată înveţi să striveşti gândacul
hipnotizat de liniile
de pe spatele lui)
toată viaţa am fugit de gândacii de Colorado
acum că nu mai am nimic cu ei
simt cum iubirea creşte în mine ca o apă sălcie
şi urcă încet din stomac până în piept
şi apoi mai sus pe trahee
tot mai încet. tot mai fierbinte
deschid gura. de pe limbă alunecă un gândac
pe jumătate negru
e numai sânge
sângele e o culoare
sunt numai piele și os
vin săptămânal până la marginea aleii de marmură.
(mortul s-a întins în curtea școlii generale nr.3
ca o cambulă pe fundul apei)
să punem sângele pe soclu
în nările umede
în tusea convulsivă sau în paltoanele mâncate
să-l întindem cu mâinile pe trupurile de pânză
ale celor care ar fi trebuit să fie acum
printre noi
e numai sânge
cele mai frumoase plantații de tutun
cele mai frumoase trestii pe care nu le poți bănui de nimic
o limbă aspră de pământ cu zeci de felinare
sexul iască
(ca o cicatrice uscată în care
strălucește soarele)
clocoteşte sângele în frumoasele clavecine
în limbile prinse-n chihlimbar
în sânii emailaţi
(inima firavă ca o păpădie
plezneşte în crivăţ ca pielea uscată de şarpe)
orașul ăsta blestemat e un cheag de sânge
acolo unde copiii flămânzi adorm
devenise atât de minunată
încât animalele se adunau în jurul ei
o împingeau cu boturile reci până la marginea pădurii
o îngropau sub straturile de frunze
acolo unde copiii flămânzi adorm
strângând în pumni rădăcinile copacilor
ca pe nişte ugere pline cu lapte
într-o policlinică ordinară la marginea unui parc
am aţipit şi am visat
că umbra mi s-a dezlipit de trup.
copiii plângeau sub pământ şi lacrimile lor
îmi umezeau ochii
umbra cobora printre ei
şi le reteza încheieturile ca o pânză de bomfaier
din pumnii încleştaţi pe rădăcini
creşteau încet
alţi copii mai cuminţi
într-o policlinică ordinară la marginea unui parc
m-am trezit pe un fotoliu de muşama
lacrimile se uscaseră pe linoleum
pumnii îmi zvâcneau în piept ca două inimi
într-un corp nou
şi fericirea mea
carnea în care lovești cu pumnii
și-n care îți verși toată disperarea ca într-un hău
lada asta de carne și oase
în care aș putea foarte bine să fiu tu
să ucid și să mă las ucis
să mă revolt
să mă întind pe burtă
ca șopârla imensă răpusă
peste biserica din densuș
spintecat. în plină glorie
cu saliva vineţie
cu spaimele închegate în noroi
nu pot să-mi amintesc nimic din ce am visat
mă acopăr cu pământ și nu știu mai nimic despre mine
sunt atât de fericit
și fericirea mea îi trage pe toți în același hău
canarul în crinolina reginei
văd împerecherea fluturilor
deasupra drumului noroios ce duce spre poligonul de tragere
urmăresc mișcarea lor până departe
printre giruetele ruginite
fratele meu e închis în armurier ca un canar în crinolina reginei
așteapt să-mi vorbească
vreau doar să știu că e acolo
în raiul său îngust
mirosind a catran
o femeie întinde un giulgiu bine apretat pe spaliere
vreau doar să ştiu că e acolo
inima lui nichelată e inima mea nichelată
caninii lui de păcură sunt caninii mei de păcură
îmi lipesc fruntea de tabla armurierului şi aţipesc
giulgiul atârnat deasupra capului se face oglindă
cale și sute de agave
până la urmă am rămas singur în corpul ăsta bolnav
n-am câștigat
dar nici n-am pierdut prea multe
decât o adunătură de oase și un vis frumos
ca un animal cu sângele potabil
locul îmi era atât de cunoscut încât eram convins
că m-am născut sau c-am murit acolo
(şi ce frumoasă era ea cu limba tăiată
din care creșteau cale și sute de agave
ce frumoasă era la căpătâiul meu
atingând cu vârful degetelor
tot ce rămăsese curat în mine)
și uite de asta spun acum că ar fi bine
să răsucim cheițele corpului ei. să-i învățăm urechile cu cercei
și sângele aspru cu bătăile inimii
chihlimbar
stăm în aceeași barcă întinși pe spate
și eu sunt prins ca o insectă în corpul tău de chihlimbar
zeci de râuri trec prin mine
fiecare cu secretele lui
stăm în aceeași barcă întinși pe spate
nimeni n-are habar că suntem acolo
poate doar viermii de mătase cu intuiția lor divină
cu trupurile lor zvelte de ieniceri proaspăt întorși din luptă
hămesiți și lipsiți de orice speranță
sunt prins ca o insectă în corpul tău de chihlimbar
văd prin ochii tăi respir prin gura ta
iedera care-ți acoperă urechile îmi acoperă și mie urechile
sângele tău își face drum prin inima mea
doar atât cât să rămân în viață. în rest
zeci de râuri trec prin mine
sunt o deltă în care se întâlnesc îndrăgostiții.
cât de multe li se îngăduie lor și ce frumos vorbesc
fiecare cu secretele lui
stând întinși pe spate în bărcile de lemn
ca niște bucăți proaspăt întărite de chihlimbar
de ce şi pentru cine
şobolanul mare cafeniu se plimbă prin toate ungherele corpului
în craniul tăios de gresie ţi-au rămas numai ochii
umflaţi şi alungiţi
ca două măceşe răscoapte
îmi vine să-ţi spun: dă-te dedo mai încolo
strânge-te puţin.
nimeni nu va şti de ce şi pentru cine
şi dacă ne-au asemănat pe bună dreptate
dacă picioarele mele vor intra în pantofii tăi
sau dacă sacoul meu îţi va veni bine la umeri
dă-te dedo mai încolo îţi spun
nimeni nu vede că inima mea e un scul de lână
cu aţele întinse în corpurile celor pe care-i iubesc
de ce pulsează inima mea otravă în venele lor?
mi-e teamă să mă trezesc
lucrurile s-au legat atât de bine în somn
dă-te dedo mai încolo îţi strig
strânge-te puţin şi întinde-mi andrelele
prin patul ăsta gros de noroi