Şerban Andrei Mazilu: Limbo

(ghidul cititorului de fantastic)

de Oliviu Crâznic
 
click here for the English version

Şerban Andrei Mazilu este un tânăr scriitor român care a debutat, în 2013, direct în limba engleză şi direct peste graniţă, cu primul roman din seria The Angellove Society, şi anume Crux (despre care am scris cu altă ocazie), urmat de proza scurtă plasată în acelaşi univers, Magic And Madness. Însă subiectul prezentului articol îl reprezintă cea mai nouă şi, în opinia mea, cea mai bună scriere (până în acest moment) semnată „Şerban Andrei Mazilu” şi publicată la începutul lui 2014: Limbo.
 

Limbo este o nuveletă încadrabilă în subspecia literară a fantasticului întunecat (dark fantasy), cu elemente noir şi chiar gothic. Păstrând caracteristicile operelor anterioare, definitorii pentru stilul lui Mazilu (în primul rând, fantezia debordantă şi acţiunea spectaculoasă, dar şi replicile ironice – acestea din urmă mai puţine acum, ce e drept, după cum o şi cere atmosfera „grea”), Limbo poartă însă seria The Angellove Society într-o nouă, neaşteptată şi foarte inspirată direcţie, dovedind că autorul nuveletei poate trece cu uşurinţă dincolo de divertisment, oferind stil şi mesaj deopotrivă. Într-o literatură contemporană (românească şi străină) care rareori transmite ceva, ultima calitate menţionată mi se pare cu atât mai demnă de respect şi de laudă…
 

Povestea – morală, incitantă şi sumbră – se desfăşoară într-un oraş-replică a purgatoriului, un „Chicago” (din anii prohibiţiei) reclădit victorian, oraş care dă şi titlul nuveletei: „Limbo” este de asemenea un oraş-personaj, care adună păcătoşii (oameni sau monştri), nu vede niciodată soarele şi nu oferă, aparent, nimănui vreo salvare. Uciderea brutală a unei zâne va îndrepta investigaţia celor doi detectivi stranii – vârcolacul masiv, capabil şi obosit, şi tânăra femeie-vampir cinică, arogantă şi elegantă, incapabilă să doarmă din pricina absenţei zilei – către o vastă şi de neconceput conspiraţie. Martorii pier pe traseu, nimeni nu este de încredere, îngeri şi demoni lucrează împreună pentru izbăvire sau poate pentru pierzanie, iar vârcolacul Hank B. îşi poartă până la capăt crucea, sub forma propriului secret îngrozitor, a cărui revelare finală îl va transporta pe cititor, fără avertisment, în chiar miezul unei alte minunate poveşti, una clasică de data aceasta – deoarece, descoperim noi uimiţi, Hank nu se numeşte chiar „Hank”, iar B. este o iniţială care ascunde multe…
 

În paralel, prin intermediul personajelor create şi al întâmplărilor redate, dar şi prin subtile motto-uri inteligent plasate în economia textului, Şerban Andrei Mazilu scoate în evidenţă degradarea şi tarele unei rase umane care pare să îşi fi pierdut temporar „busola” şi care, mă tem, reflectă o imagine nu prea depărtată de realitatea de astăzi… Dar dacă mai există, totuşi, eroi şi fiinţe celeste, sau dacă răul poate fi privit din mai multe unghiuri şi transformat, uneori, în ceva bun?… Amintind scenic de Sin City, de Anita Blake sau de Dosarele X, Limbo rămâne un „produs original Mazilu” prin filosofia (nu puţină!) şi mitologia personale, produs care merită din plin o traducere românească, fie aceasta realizată de autor sau de un traducător priceput, care să reuşească să păstreze intact tensionatul tablou garantat de varianta în limba engleză.